Capitolul 3 – Prea mult control

Capitolul 3 PREA MULT CONTROL

Cu puţin timp în urmă, într-o după-amiază, soţia mea a intrat pe uşă cu copiii, după o plimbare prin parc. Scutura capul şi bălmăjea: „Nu pot să cred cum vorbesc acei părinţi cu copiii lor – atât de în­jositor şi de ostil. De ce se mai deranjează să mai facă copii?” Cum şi eu am reacţionat aşa în repetate rânduri, am decis să încep să-mi notez într-un caiet o parte dintre lucrurile pe care le auzeam sau le vedeam prin oraş. După câteva zile, aveam trecute în caiet, printre altele, următoarele incidente:

• Un copil mic era certat că a aruncat un ursuleţ de pluş în zona pentru copii a bibliotecii publice, deşi nu era nimeni altcineva prin preajmă.
• Un copil care ceruse un fursec într-un supermarket a observat un alt băieţel mâncând unul. Când i 1-a arătat mamei sale, aceasta i-a răspuns: „Ei bine, probabil că el foloseşte oliţa, deci merită”.
• Un băieţel a scos un strigăt de încântare când a sărit din leagănul de la locul de joacă. Mama i-a spus printre dinţi: „încetează cu prosteala asta imediat! Gata cu leagănul pe ziua de azi! Dacă mai reacţionezi aşa o dată, acasă cu tine!”
• în preajma unei suprafeţe de apă dintr-un muzeu pentru copii, o mamă încerca să-şi împiedice fiul să facă anumite lucruri, minţindu-l că pe panouri scria că sunt interzise lucrurile respective. De exem­plu: „Semnul acela zice că nu e voie să stropim cu apă”. Când copilul a întrebat de ce, ea a răspuns: „Pentru că aşa scrie!”

Am renunţat foarte curând la proiectul meu de luat notiţe. Pe lângă numărul covârşitor de astfel de incidente, cam toate semănau între ele, aşa că înregistrarea lor a început să-mi pară redundantă, ca să nu mai spun deprimantă. De câte ori n-am văzut la locul de joacă părinţi care îşi anunţau ca din senin copilul că este timpul să plece, uneori chiar apucându-1 de braţ! (în cazul în care copilul plângea, plânsul era pus pe seama faptului că era „obosit”) Am văzut părinţi care imitau un sergent de armată ce-şi intimida trupele – drepţi în faţa copilului, cu degetul arătător străpungând aerul la doar câţiva centimetri de chipul lui, urlând cât îi ţineau plămânii. Şi de câte ori nu am văzut în restaurant părinţi agitându-se în jurul copiilor, corectându-le fiecare gest, certându-i în legătură cu postura la masă, făcând comentarii legate de ce (şi cât) mănâncă şi transformând, în general, cina într-un eveniment de care copiii abia aşteptau să scape. (Nu-i de mirare că atâtor copii nu le este foame în timpul cinelor în familie, dar le revine apetitul foarte curând după.)

Vă asigur că eram şi mai critic înainte să am eu copii. Până când nu împingi tu căruciorul, n-ai cum să înţelegi cu adevărat cum re­uşesc aceşti omuşori să-ţi apese toate butoanele şi să te stoarcă de răbdare. (în mod cert, nu ai cum să anticipezi nici momentele su­blime de încântare pe care ţi le pot oferi.) încerc din răsputeri să nu uit acest lucru când mă încrunt la comportamentul unui alt părinte. Şi îmi repet că nu cunosc nimic din istoricul unei familii pe care am urmărit-o timp de câteva minute – prin ce a trecut poate părintele în acea dimineaţă, ce a făcut copilul înainte să apar eu în peisaj.

Şi totuşi… în ciuda tuturor concesiilor pe care le-am putea face şi a tuturor circumstanţelor atenuante pe care le-am putea acorda, există un adevăr general valabil aici: pentru fiecare copil căruia i se permite să alerge liber într-un spaţiu public, există sute de copii care sunt restricţionaţi fară noimă, umiliţi, ameninţaţi, bruscaţi de părinţi; copii ale căror proteste sunt ignorate cu consecvenţă şi ale căror întrebări sunt trecute cu vederea; copii care s-au obişnuit să audă un „Nu!” automat ca răspuns la cererile lor şi un „Fiindcă aşa am zis eu!”, dacă întreabă de ce.

Nu luaţi de bun ceea ce zic eu. Imaginaţi-vă că sunteţi antropo­logi şi, data viitoare când vă veţi afla în apropierea unui loc de joacă, într-un centru comercial sau la o petrecere aniversară, fiţi atenţi la ce se întâmplă. Nu veţi vedea nimic din ce n-aţi văzut până acum, dar poate că veţi observa detalii pe care le-aţi omis înainte. Este posibil să faceţi anumite generalizări legate de ceea ce vedeţi. însă aveţi grija: nu este întotdeauna foarte plăcut să devii mai sensibil la ce se întâm­plă în jur. Dacă te uiţi cu prea mare atenţie, o zi în parc nu mai este deloc o încântare. Aşa cum mi-a scris o mamă din California:

„Aţi fost la magazinul alimentar în ultima vreme? A devenit mai dureros ca oricând! Este aproape de nesuportat să îi priveşti pe părinţi folosind mita, umilirea, pedeapsa, recompensa şi tot felul de practici abuzive. Ce s-a întâmplat cu capacitatea mea de a închide
ochii la toate astea? La fiecare «Dacă nu te potoleşti, nu te mai iau cu mine niciodată!» şi «Dacă încetezi cu urlatul, îţi iau o îngheţată, iubito!», simt că mă sufoc. Mă întreb cum am reuşit să le trec cu vederea până acum”.

Gândiţi-vă din nou la diferitele tehnici de parenting condiţionat descrise în ultimele două capitole. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de dăunătoare se află în legătură cu sentimentul pe care-l are copilul de a fi controlat. Şi este valabil şi invers: când folosim pedepse, recompense şi alte strategii pentru a manipula compor­tamentul copiilor, ei se pot simţi iubiţi doar când se conformează pretenţiilor noastre. Educaţia condiţionată poate fi consecinţa con­trolului, chiar şi când nu a existat această intenţie, şi invers, con­trolul poate ajuta la explicarea efectelor distructive ale parentingului condiţionat.

Controlul excesiv este o problemă în sine, drept care merită un capitol aparte. Nu se limitează Ia o anumită formă de disciplină – la o pauză disciplinară sau la un set de note bune, la o bătaie la fund sau la un „Bravo!”, la un privilegiu promis sau refuzat. înlocuirea unei metode cu alta nu va avea cine ştie ce efect, dacă nu reuşim să înţelegem următorul fapt: problema dominantă a parentingului în societatea noastră nu este îngăduinţa, cifrica de îngăduinţă. Suntem atât de îngrijoraţi să nu ne răsfăţăm copiii, încât sfârşim prin a-i con­trola excesiv.

De acord, unii copii sunt răsfăţaţi… Şi unii copii sunt neglijaţi. Însă o chestiune mult mai puţin discutată este obsesiva supraveghere a fiecărei mişcări a copilului, ca şi cum ar fi o unitate subordonată care ne aparţine. Astfel, o întrebare critică la care mă voi întoarce mai încolo este cum putem oferi îndrumare şi stabili limite (ambele necesare), fară să exagerăm cu controlul. în primul rând, trebuie să ne devină clar gradul în care exagerăm într-adevăr cu controlul şi de ce reprezintă o tentaţie căreia trebuie să-i rezistăm.

Felul în care sunt trataţi mulţi copii denotă o lipsă de respect faţă de nevoile şi preferinţele lor, de fapt, o lipsă de respect faţă de ei în general. Mulţi părinţi se poartă ca şi cum ar crede că cei mici nu merită respect, aşa cum merită un adult. Acum mulţi ani, psihologul Haim Ginott ne-a invitat să ne gândim cum am reacţiona dacă fiul sau fiica noastră şi-ar uita acasă un obiect, după care să comparăm reacţia cu cea pe care am avea-o în cazul în care un prieten uituc ar face acelaşi lucru. Puţini dintre noi s-ar gândi să ocărască un alt adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: „Ce este în nere­gulă cu tine? De câte ori să-ţi spun să te uiţi în jur după lucrurile tale înainte să pleci? Crezi că n-am altceva mai bun de făcut?” şi aşa mai departe. În cazul unui adult, probabil am zice ceva de genul: „Poftim umbrela”.

Unii părinţi intervin din obişnuinţă, lătrând Ia copil: „încetează cu alergatul!”, chiar şi când riscul de a produce vreo pagubă este aproape inexistent. Alţii se poartă ca şi cum ar vrea să accentueze neputinţa copilului şi să-i arate cine-i şeful („Fiindcă aşa spun eu, de-aia!”, „în casa mea eu fac regulile!”). Unii încearcă să-i controleze pe copii prin forţă fizică, pe când alţii preferă învinovăţirile („După tot ce-am făcut pentru tine! îmi frângi inima!”). Sunt părinţi care-şi cicălesc copiii neîncetat, generând un flux continuu de aduceri- aminte şi critici. Alţii par că nu au nicio obiecţie în legătură cu ce fac copiii lor, până când explodează, aparent din nimic. S-a depăşit o limită invizibilă – care are mai degrabă de-a face cu dispoziţia părin­telui, şi nu cu purtarea copilului şi, fără veste, adultul devine furios şi înfricoşător.

Evident, nu toţi părinţii fac toate aceste lucruri, ba unii chiar deloc. Studiile arată cum credinţele şi comportamentele legate de creşterea copiilor tind să varieze în funcţie de cultură, clasă socială, rasă şi de pre­siunea la care sunt supuşi părinţii înşişi, printre altele. Cercetătorii ne asigură, de asemenea, că ma­joritatea părinţilor nu folosesc tot timpul un singur stil de disciplinare, ci tind să răspundă în mod diferit, în funcţie de comportamentul nea­decvat.

Poate că întrebarea cea mai interesantă este cum ajung părinţii să decidă ce constituie comportament „neadecvat”. Unii aplică această etichetă în mod frecvent şi în cazul unor acţiuni pe care voi şi cu mine le-am considera inofensive, după care dau milităria jos din pod.³ Acest mod de a acţiona face parte din ceea ce întâlnim uneori sub denumirea de stil „autoritar” de creştere a copiilor. Aceşti părinţi sunt mai stricţi şi mai pretenţioşi şi nu oferă cu uşurinţă acceptarea sau încurajarea. Ei prezintă rar explicaţii şi justificări pentru regulile pe care le impun. Nu numai că aşteaptă supunere totală şi folosesc nestingheriţi pedeapsa pentru a o obţine, dar cred, de asemenea, că este mai important pentru copii să se supună autorităţii decât sa gândească singuri sau să-şi exprime opiniile. Părinţii autoritari in­sista asupra faptului ca cei mici trebuie monitorizaţi permanent, iar când încalcă o regulă – lucru care le confirmă sumbrele suspiciuni în legătură cu cât de afurisiţi sunt copiii tind să creadă că a fost o alegere făcută cu bună-ştiinţă, indiferent de vârsta copilului. în con­secinţă, el trebuie tras la răspundere.

În mod tulburător, aceleaşi teme ale „supunerii la pretenţiile părinţilor şi… o reprimare de timpuriu a impulsurilor inacceptabile pentru aceştia” apar într-un proiect de cercetare de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cercetătorii încercau să exploreze efecte­le psihologice ale fascismului, mai precis copilăria indivizilor care ajung să urască grupuri întregi de oameni şi par obsedaţi de putere.

Desigur, aici vorbim despre extremele spectrului de control. Este normal ca, atunci când auziţi asemenea exemple, să spuneţi: „Eu nu intru în categoria asta. Nu sunt autoritar şi nici nu aş ţipa la copil în parc doar pentru că se distrează”. Însă aproape oricine cedează impulsului de a controla în exces, cel puţin în anumite momente. Unii o fac din convingerea că un copil trebuie să înveţe să facă ce i se spune (în definitiv, adulţii ştiu mai bine decât copiii, nu?). Alţii au personalităţi autoritare şi şi-au dezvoltat obiceiul de a-şi impune voinţa asupra copiilor de la bun început.⁵ Alţii ajung uneori la dis­perare, în special ca reacţie la un act de sfidare din partea copilului. Iar mulţi părinţi sunt sincer preocupaţi de binele copiilor lor şi nu s-au gândit că lucrul pe care-1 fac ei ar constitui un control în exces, contraproductiv.

Celor mai mulţi dintre noi ne este uşor să urmărim „parada părinţilor care lasă de dorit”, să privim la cei care controlează mult mai mult decât noi şi să ne simţim mai bine la gândul că „măcar eu n-aş face niciodată asta”. Însă adevărata provocare este să reflectăm la lucrurile pe care le-am făcut şi să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat în interesul copiilor noştri.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .