În capitolele din a doua parte a cărţii voi spune mai multe despre al­ternativele la pauzele disciplinare.

continuare

Dar hai acum să facem un pas înapoi şi să analizăm mai atent ideea de retragere a iubirii. Pentru mulţi oameni, prima întrebare ar fi dacă această abordare chiar funcţionează. Mă văd nevoit să repet: este o problemă care se dovedeşte mai complicată decât pare. Trebuie să ne întrebăm: „Să funcţioneze în ce scop?” şi mai trebuie, de asemenea, să punem în balanţă atât schimbarea pe care o produce, cât şi impactul negativ mai profund, pe termen lung. Cu alte cuvinte, trebuie să privim dincolo de momentul prezent şi dincolo de comporta­mentul vizibil. Nu uitaţi, studiul asupra studenţilor, descris în capitolul anterior, a demonstrat că iubirea condiţionată poate duce la schimba­rea comportamentului copiilor, dar preţul este imens. Se pare că acelaşi lucru este valabil mai ales în cazul retragerii iubirii.

Citiţi relatarea părintelui unui copil mic pe care îl vom numi Lee:

„Cu ceva timp în urmă, am descoperit că, ori de câte ori Lee se poartă aiurea, nu trebuie să îl ameninţ cu retragerea de privilegii şi nici măcar să ridic vocea. Pot doar să-mi anunţ intenţia de a părăsi camera. Uneori, tot ce trebuie să fac este să traversez camera, să mă îndepărtez de el şi să spun că aştept până când este gata să se oprească din ţipat, din manifestarea revoltei sau din orice altceva. De cele mai multe ori, atitudinea asta a mea este uimitor de eficientă. El începe să mă implore: «Nu, nu face asta!», şi imediat se linişteşte sau face ce îi cer eu. La început, concluzia pe care am tras-o a fost că nu este nevoie să acţionez în forţă. Puteam să obţin ce voiam, fară să recurg la pedepse. însă nu încetam să mă gândesc la frica pe care o citeam în ochii lui. Mi-am dat seama că ceea ce făceam era o pedeapsă pentru Lee – poate una simbolică, dar una cumplit de înfricoşătoare”.

Un studiu important asupra eficienţei retragerii iubirii sprijină con­cluzia părintelui de mai sus: uneori chiar pare că funcţionează, însă asta nu justifică utilizarea metodei. La începutul anilor 1980, doi cercetători de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală au analizat ce faceau ma­mele cu copiii lor de aproximativ un an. Se pare că retragerea iubirii – prin ignorare intenţionată sau impunerea unei separări forţate – era în general însoţită şi de o altă strategie. Indiferent care era această altă strategie – explicaţia sau pălmuirea -, retragerea iubirii îi făcea pe micuţi să se supună dorinţelor mamei, cel puţin pe moment.

Însă cercetătorii au fost mai mult îngrijoraţi decât liniştiţi de ceea ce au văzut, subliniind că nu îi sfătuiesc pe părinţi să folosească retragerea iubirii. în primul rând, au scos în evidenţă că „tehnicile disciplinare eficiente în obţinerea unei supuneri imediate nu sunt neapărat eficiente pe termen lung”. în al doilea rând, au observat că „la retragerea iubirii, copiii pot reacţiona în moduri pe care părinţii le percep drept ocazii pentru şi mai multă disciplinare”. Se poate crea un cerc vicios – copiii plângând şi protestând, ceea ce determină şi mai multe cazuri de retragere a iubirii din partea părinţilor, ceea ce duce la şi mai mult plâns şi aşa mai departe. În final, chiar şi în situ­aţiile în care această tehnică dă rezultate, cercetătorii s-au arătat în­grijoraţi în legătură cu motivul eficienţei.

Cu mulţi ani în urmă, psihologul Martin Hoffman s-a concentrat asupra diferenţei dintre disciplina bazată pe putere şi cea bazată pe iubire, subliniind că retragerea iubirii, un exemplu comun al celei din urmă, are de fapt multe în comun cu cele mai severe metode de pedeapsă. Ambele le transmit copiilor mesajul că, dacă ei fac ceva care nouă nu ne convine, îi vom determina să sufere pentru a le schimba comportamentul. (Problema care rămâne este în ce mod îi vom face să sufere: creându-le durere fizică, prin bătaie, sau suferinţă emoţională, prin izolare forţată.) Şi ambele se bazează pe direcţio­narea atenţiei copiilor către consecinţele pe care acţiunile lor le au asupra propriei persoane – ceea ce este, bineînţeles, foarte diferit de idealul de a creşte copii care să se gândească la consecinţele acţiuni­lor lor asupra altor persoane.

Hoffman a continuat prin a face o sugestie şi mai surprinzătoare: retragerea iubirii poate fi chiar mai dăunătoare decât alte pedepse, aparent mai dure. „Deşi nu reprezintă nicio ameninţare de natură fizică sau materială pentru copil” scria el, retragerea iubirii „poate fi mai devastatoare emoţional decât impunerea puterii, deoarece reprezintă cea mai mare ameninţare dintre toate, aceea a abandonu­lui şi a separării”. Mai mult: „Dacă părintele poate şti când se va ridi­ca embargoul, un copil mic nu ştie, deoarece este total dependent de părinte, îi lipseşte experienţa şi nu are perspectiva timpului pentru a realiza natura temporară a atitudinii părintelui”.

Dar chiar şi acei copii care ştiu că mama sau tata vor vorbi din nou cu ei (sau îi vor elibera curând din izolarea forţată) pot să nu îşi revină complet în urma consecinţelor acestei pedepse. Retragerea iubirii poate avea succes în a face comportamentele copiilor mai ac­ceptabile pentru adulţi, dar motorul care determină succesul este profunda „anxietate legată de posibilitatea pierderii iubirii părinteşti”, spune Hoffman. La aceeaşi concluzie au ajuns şi cercetătorii de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală care au descoperit că re­tragerea iubirii poate determina obedienţă temporară. într-adevăr, un alt grup de psihologi a observat că această formă de disciplină tinde să îl lase pe copil „într-o stare de disconfort emoţional pentru o perioadă mai îndelungată” decât o bătaie la fund.

Nu sunt disponibile multe cercetări ştiinţifice asupra retragerii iubirii, însă cele câteva pe care le avem au scos la lumină concluzii tulburătoare. Copiii supuşi la această metodă de retragere a iubi­rii tind să aibă stima de sine scăzută. Ei manifestă semne ale unei sănătăţi emoţionale precare şi pot fi înclinaţi către delincvenţă. Dacă ne uităm la categoria mai extinsă de „control psihologic” din partea părinţilor (a cărei caracteristică definitorie este retragerea iubirii), copiii mai mari trataţi astfel au tendinţa să fie depresivi.

Nu încape îndoială: un părinte are o putere considerabilă „de a-i manipula pe copii prin nevoia lor de iubire şi aprobare, ca şi prin fri­ca de a pierde sprijinul emoţional oferit de părinte”.7 Această frică nu seamănă cu frica de întuneric, de exemplu, care este depăşită odată cu vârsta. Este genul de frică ce poate fi la fel de îndelungată, pe cât este de distrugătoare. Când suntem mici, nimic nu este mai impor­tant decât ceea ce simt părinţii noştri pentru noi. Incertitudinea sau groaza că am putea fi abandonaţi pot lăsa urme care să se facă simţite mult timp după ce am devenit adulţi.

Este logic atunci că frica este cea mai importantă consecinţă pe termen lung a retragerii iubirii. Chiar şi ajunse la vârsta maturităţii, persoanele care au fost tratate în acest mod de propriii părinţi au tendinţa de a fi neobişnuit de anxioase. Ele resimt încă frica de a-şi exprima furia. Au, totodată, o imensă frică de eşec. Relaţiile lor ca adulţi pot fi afectate de o nevoie de a evita ataşamentul, poate pentru că trăiesc într-o permanentă teamă că vor fi din nou abandonate. (Adulţii care au fost supuşi în copilărie la retragerea iubirii parentale pot „decide că această înţelegere are condiţii imposibil de împlinit. Dat fiind că ajunseseră să nu se mai aştepte să primească aprobarea şi sprijinul de care aveau nevoie din partea părinţilor, acum încearcă să-şi structureze viaţa în aşa fel încât să nu mai depindă de protecţie şi confort emoţional din partea celorlalţi”.)”

Nu vreau să insinuez că v-aţi distrus copilul pe viaţă doar pen­tru că l-aţi trimis în camera lui o dată, când avea patru ani. Pe de altă parte, lista efectelor negative nu am întocmit-o eu la duş, în dimineaţa asta. Aici nu vorbim despre speculaţii sau despre poves­tiri ale unor psihoterapeuţi. Studiile verificate au făcut clar legătura între aceste frici şi folosirea timpurie a retragerii iubirii din partea părinţilor. Cărţile pentru părinţi nu amintesc aproape niciodată aceste informaţii, însă efectul lor cumulativ trebuie luat în serios.

Îmi doresc să mai menţionez o descoperire, de data aceasta legată de consecinţele asupra dezvoltării morale a copiilor. HofFman a co­ordonat un studiu asupra unor copii de clasa a VII-a, demonstrând că folosirea tehnicii de retragere a iubirii era asociată cu o formă de scădere a moralităţii. Când era vorba să decidă cum să se poarte cu alţi oameni, aceşti copii nu ţineau cont de circumstanţe şi nici nu se gândeau la nevoile celorlalţi. în schimb, fiindcă fuseseră învăţaţi să facă ce li se spune pentru a nu pierde iubirea părintească, aveau tendinţa să aplice regulile într-o manieră rigidă, unilaterală.9 Dacă dorim cu adevărat să ne ajutăm copiii să ajungă oameni sănătoşi din punct de vedere psihologic şi plini de compasiune, trebuie să conşti­entizăm că acest obiectiv devine o sarcină aproape imposibilă, dacă hrănim copilul cu retragerea iubirii sau, aşa cum vom vedea mai târ­ziu, cu orice alt tip de consecinţe punitive.

Leave Your Reply