Retragerea iubirii şi consolidarea pozitivă pot avea mai multe con­secinţe negative asupra copiilor, de la sentimente de neputinţă la refuz de a-i ajuta pe ceilalţi şi, odată deveniţi adulţi, de la frică de abandon la resentimente faţă de părinţi.

continuare

Însă o consecinţă pe care o regăsim în toate cercetările prezentate în capitolul de faţă şi în cel anterior are legătură cu modul în care se privesc pe ei înşişi cei care au avut parte de iubire condiţionată.

Termenul cel mai utilizat este, desigur, stima de sine, care a devenit o sintagmă foarte la modă în ultimele decenii. înainte de a finaliza acest capitol, aş dori să aloc câteva pagini analizării acestui concept, deoarece este foarte relevant când vorbim despre parenting condiţionat. Nu­meroşi specialişti din domeniile psihologiei şi educaţiei, cu precădere cei care s-au alăturat mişcării de „dezvoltare personală”, par să creadă că un nivel ridicat al stimei de sine este benefic, un nivel scăzut este nociv, iar prin ridicarea nivelului stimei de sine a unei persoane putem deter­mina o întreagă gamă de efecte pozitive: performanţe academice, alegeri constructive de viaţă şi aşa mai departe. Pe de altă parte, stima de sine a devenit un paratrăsnet pentru conservatorii sociali, un simbol pentru tot ce consideră a fi nepotrivit în societatea noastră, şi mai ales în şcoală.

Părerea mea este că ambele poziţii prezintă deficienţe serioase. Acum câţiva ani, am întreprins o amplă trecere în revistă a studiilor existente şi am descoperit, spre surprinderea mea, că un nivel ridi­cat al stimei de sine nu este însoţit întotdeauna de rezultate benefice; şi chiar atunci când este nu înseamnă că acele rezultate sunt determi­nate de nivelul ridicat al stimei de sine.

Totuşi, o astfel de descoperire nu mă poziţionează în tabăra celor „anti-stimă de sine”, care dispreţuiesc întreg conceptul. Unii au luat această poziţie deoarece cred că un copil mulţumit de sine nu va fi mo­tivat să realizeze nimic niciodată. Dacă atenţia le va fi concentrată pe valoarea propriei persoane, şi nu pe ceea ce fac, atunci probabil că nu vor face prea multe. Trebuie să te simţi nemulţumit ca să înveţi ori să produci. Succesul cere sacrificii.

Această poziţie se bazează pe câteva premise false, pe care le voi menţiona în Capitolul 5. Pentru moment, aş dori totuşi să vă atrag atenţia asupra faptului că, în timp ce mulţi dintre aceşti critici susţin că un nivel ridicat al stimei de sine nu aduce beneficii, miezul argumentării lor este, de fapt, că stima de sine reprezintă un lucru rău, indiferent de efecte. Pentru ei, cel mai odios verb este „a te simţi bine”, sugerând că, din principiu, este ceva suspect să fii mulţumit de tine însuţi. în spatele polemicilor de suprafaţă stă ascunsă frica de posibilitatea de a avea copii mulţumiţi, fără să-şi fi câştigat dreptul de a se simţi aşa. Aici am părăsit lumea dovezilor ştiinţifice şi am intrat (pe uşa din spate) în lumea prin­cipiilor moralizatoare. Este un loc al fervorii puritane, în care oamenilor nu ar trebui să li se permită să mănânce decât din roadele sudorii frunţii, iar copiilor să li se interzică să gândească de bine despre sine până când nu pot prezenta o realizare concretă.

Cu alte cuvinte, ceea ce atacă conservatorii este însăşi stima de sine necondiţionată. Cercetătorii au ajuns totuşi la concluzia că tocmai această dimensiune este critică în prognozarea calităţii vieţii fiinţelor umane. Dacă suntem interesaţi de sănătatea mentală a unei persoane, întrebarea relevantă poate să nu fie care este nivelul stimei sale de sine. în­trebarea relevantă ar fi mai degrabă cât variază stima de sine în funcţie de ce se întâmplă în viaţa ei – de exemplu, gradul de succes sau părerile celorlalţi. Problema reală poate să nu fie legată de un nivel scăzut al sti­mei de sine („Nu mă simt foarte bine în pielea mea”), ci de existenţa unei stime de sine care este prea condiţionată de alţi factori („Mă simt bine în pielea mea doar când…”).

Edward Deci şi Richard Ryan, doi cercetători într-ale psiholo­giei care au subliniat importanţa acestei diferenţe, recunosc că şi per­soanele cu stimă de sine „reală” – sau necondiţionată – „s-ar simţi probabil mulţumite sau încântate dacă ar înregistra un succes, şi de­zamăgite dacă ar eşua. însă percepţia asupra valorii lor ca oameni nu ar fluctua în funcţie de acele realizări, prin urmare, ei nu s-ar simţi importanţi şi superiori când au succes, sau deprimaţi şi de doi bani când eşuează”.

Această pendulare extremă este doar o primă consecinţă ce rezultă din fundamentarea simţului valorii unei persoane pe un set de aşteptări – fie din partea altor persoane, fie din partea propriei persoane. Un studiu recent a scos la lumină că stima de sine condiţionată este asociată cu „o probabilitate mai mare de a bea, ca un mijloc de obţinere a acceptării sociale sau de evitare a respingerii sociale”, în rândul studenţilor. Alte studii leagă stima de sine condiţionată de anxietate, ostilitate şi com­portament defensiv. Astfel de oameni pot să atace verbal pe alţii când îşi simt ameninţată stima de sine, ceea ce se poate întâmpla în mod regulat. Sau pot ajunge să sufere de depresie şi să îşi găsească refugiul în compor­tamente autodistructive. Dacă se simt bine în propria piele doar atunci când cred că dau bine, pot fi predispuşi unor tulburări de alimentaţie.

Prin contrast, stima de sine necondiţionată, tocmai aceea care este foarte posibil să fie ridiculizată de anumite cercuri, se dovedeşte a fi scopul cel mai dezirabil de urmat. Oamenii care, prin definiţie, nu cred că valoarea lor depinde de realizări tind să vadă eşecul drept un obstacol temporar, o problemă care se cere rezolvată. Ei au şanse mai mici să devină anxioşi şi depresivi. Încă un lucru: ei sunt cel mai puţini preocupaţi de întreaga chestiune a stimei de sine! A-ţi petrece timpul evaluând cât de bun eşti, sau încercând să te simţi mai bine în propria piele, nu doar că nu are multe şanse de reuşită, dar poate fi chiar un semn rău. Este un indicator al altor probleme – mai precis, al faptului că stima de sine este vulnerabilă şi condiţionată. „Astfel, apare paradoxul stimei de sine: daca ai nevoie de ea înseamnă că nu o ai; dacă o ai, nu ai nevoie de ea.”

Cum ajung oamenii să dezvolte această nefericită boală a unei stime de sine condiţionate? în ce condiţii ajung să creadă că sunt buni numai dacă…? O posibilă cauză este competiţia: a pune pe cineva într-o situaţie în care o persoană poate reuşi doar dacă alţii pierd, gloria fiind rezervată numai învingătorilor. Aceasta este o modalitate excelentă de a submina încrederea oamenilor în ei înşişi şi de a-i învăţa că o persoană are valoare doar dacă triumfa.” Avem, totodată, motive să credem că stima de sine condiţionată poate rezulta dintr-un stil de parenting în care copiii sunt controlaţi excesiv, aşa cum voi explica în capitolul următor.

Dar în cea mai mare măsură, stima de sine condiţionată pare să rezul­te din faptul că o persoană este respectată condiţionat de ceilalţi. Şi astfel ajungem înapoi de unde am plecat. Atunci când copiii simt că sunt iubiţi de părinţi doar în anumite condiţii – un sentiment adesea produs prin folosirea tacticilor de retragere a iubirii şi de consolidare pozitivă – este foarte dificil să se accepte pe sine. Şi, de aici încolo, totul se duce la vale.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

Leave Your Reply