Când cercetătorii au început să studieze disciplina în anii 1950- 1960, aveau tendinţa să clasifice în două moduri acţiunile părinţilor în raport cu copiii lor: bazate pe putere sau bazate pe iubire.

continuare

Disci­plina bazată pe putere includea bătaia, ţipetele şi ameninţările. Dis­ciplina bazată pe iubire includea cam toate celelalte strategii posibile. Când au fost obţinute rezultatele, a devenit foarte rapid evident că puterea determina rezultate mai slabe decât iubirea.

Din păcate, o multitudine de strategii foarte diferite au fost în­grămădite în a doua categorie. Printre acestea, argumentele oferite copiilor, instruirea lor, căldura sufletească şi înţelegerea. însă alte tehnici erau mult mai puţin „iubitoare”. De fapt, unele dintre ele se refereau la controlarea copiilor prin iubire – fie prin reţinerea ei când cei mici erau răi, fie prin oferirea din plin a atenţiei şi afecţiunii când erau cuminţi. Acestea sunt, aşadar, cele două faţete ale parentingului condiţionat: retragerea iubirii (pedeapsa) şi întărirea pozitivă (re­compensa). In acest capitol vă invit să explorăm cum sunt puse în practică ambele tehnici, efectele lor şi cauzele acestor efecte. Mai târ­ziu, voi analiza mai în detaliu problematica pedepsei.

Pauza de iubire

Ca şi alte metode, retragerea iubirii poate fi aplicată în moduri diferite şi cu niveluri diferite de intensitate. La o extremă, un părinte se poate retracta foarte subtil, ca reacţie la o acţiune a copilului, de­venind mai rece şi mai puţin afectuos, poate chiar fară să-şi dea sea­ma. La celălalt capăt, un părinte poate anunţa cât se poate de direct: „Nu te mai iubesc când te comporţi aşa” sau „Când faci aşa ceva, nici nu mai vreau să te văd”.

Unii părinţi îşi retrag iubirea refuzând pur şi simplu să răspundă copilului, ignorându-l în mod evident. Poate că nu o spun cu voce tare, dar mesajul transmis este destul de clar: „Dacă faci lucruri care nu-mi sunt pe plac, nu-ţi mai acord atenţie. Mă prefac că nici nu eşti aici. Dacă vrei să te bag din nou în seamă, ai face bine să mă asculţi”.

Alţi părinţi se îndepărtează fizic de copil. Există două moduri în care se întâmplă asta: fie pleacă părintele (uneori lăsându-1 pe copil în suspine, strigând panicat: „Mami, întoarce-te! întoarce-te!”), fie co­pilul este trimis în camera lui sau în alt loc, izolat de ceilalţi. Această tactică ar putea fi numită izolare forţată. însă această etichetă ar face mulţi părinţi să se simtă prost, aşa că se foloseşte un termen mai in­ofensiv, unul care ne dă posibilitatea să ignorăm ceea ce se întâmplă de fapt. Eufemismul preferat, aşa cum probabil aţi ghicit, este pauza (time-out).

În realitate, această metodă foarte populară de disciplinare este o versiune a retragerii iubirii, cel puţin atunci când copiii sunt goniţi împotriva voinţei lor. Nu este nimic în neregulă cu a-i oferi copilului opţiunea de a merge în camera lui sau în alt loc prietenos când este furios sau supărat. Dacă el alege să petreacă o bucată de timp singur şi dacă deţine controlul asupra tuturor variabilelor (când să plece, unde, ce să facă, când să revină), această izolare nu este resimţită drept exilare sau pedeapsă şi poate fi deseori utilă. Dar nu la asta mă refer eu aici. Eu vorbesc despre time-out în sensul în care este folosit acest termen de obicei: o sentinţă impusă de părinte – detenţie în izolare.

Un indiciu al naturii acestei tehnici este oferit de însăşi originea termenului în limba engleză. Time-out reprezintă o prescurtare a ex­presiei time-outfrom positive reinforcement (pauză de la consolidarea pozitivă). Practica a fost introdusă acum aproape o jumătate de secol ca metodă de dresare a animalelor de laborator. B.F. Skinner şi ur­maşii lui se chinuiau, de pildă, să înveţe nişte porumbei să ciuguleas­că anumite butoane, ca răspuns la o lumină intermitentă. Ei jonglau cu diferite orare conform cărora hrana era oferită ca recompensă când porumbeii făceau ce voiau cercetătorii. Uneori, chiar încercau să pedepsească păsările prin refuzul hranei şi chiar prin stingerea tuturor luminilor, pentru a vedea dacă acest lucru atrage după sine dispariţia comportamentului de acţionare a butoanelor. Acest expe­riment a fost făcut şi pe alte animale. Ca urmare, un coleg al lui Skinner a publicat în 1958 un articol cu titlul Control of Behavior în Chimpanzees and Pigeons by Time-out from Positive Reinforcement („Controlul comportamentului cimpanzeilor şi porumbeilor prin pauză de la consolidarea pozitivă”).

În numai câţiva ani, în aceleaşi reviste de psihologie experimen­tală, au început să apară articole cu titluri precum „Durata pauzei disciplinare şi suprimarea comportamentelor deviante la copii”. în acest studiu, copiii supuşi la time-out erau descrişi drept „subiecţi retarzi instituţionalizaţi”. Insă, curând, acest tip de intervenţie a în­ceput să fie prescrisă tuturor, şi până şi specialiştii care ar fi fost în­groziţi la ideea de a-i trata pe copii ca pe nişte animale de laborator le recomandau cu entuziasm părinţilor să-i taxeze pe cei mici cu o pauză disciplinară, atunci când faceau vreo năzbâtie. La scurt timp, aceasta a devenit „cea mai recomandată procedură de disciplinare din literatura de specialitate”.

Prin urmare, vorbim despre o tehnică apărută din dorinţa de a controla comportamentul animalelor. Aceste ultime cuvinte pot sa ne trezească întrebări supărătoare. Am mai întâlnit cuvântul „com­portament”: Oare ar trebui să ne concentrăm doar asupra compor­tamentului? Pauza disciplinară, asemenea tuturor pedepselor şi recompenselor, rămâne la suprafaţa lucrurilor. Are menirea să deter­mine un organism să acţioneze sau să înceteze să acţioneze într-un anumit fel.

Cuvântul „animal” ne reaminteşte de faptul că behavioriştii care au inventat pauza disciplinară credeau că oamenii nu sunt foarte di­feriţi de alte specii. Ca oameni, avem comportamente mai complexe, inclusiv vorbirea, dar se consideră că principiile învăţării sunt cam aceleaşi. Aceia dintre noi care nu împărtăşim această convingere ne vom gândi de două ori înainte să ne supunem copiii la ceva ce a fost creat pentru dresarea păsărilor şi a rozătoarelor.

În final, rămânem cu întrebarea care traversează toată această carte: Oare are vreo noima să ne creştem copiii pe baza unui model de control?

Chiar dacă istoria şi baza teoretică a pauzei disciplinare nu vă neliniştesc, analizaţi din nou termenul iniţial de pauză de la con­solidarea pozitivă. Părinţii nu se află chiar în mijlocul procesului de înrnânare de abţibilduri sau acadele, atunci când, dintr-odată, se opresc. Prin urmare, care este consolidarea pozitivă suspendată, când unui copil i se impune o pauză disciplinară? Uneori, face ceva distractiv şi este forţat să se oprească. Dar nu întotdeauna se întâm­plă acest lucru şi, chiar când se întâmplă, cred că nu este doar atât. Când îţi alungi copilul, ceea ce îi refuzi sau îi retragi este prezenţa ta, atenţia ta, iubirea ta. Poate că nu v-aţi gândit niciodată la pauzele disciplinare în acest mod. într-adevăr, puteţi susţine în continuare că iubirea pe care i-o purtaţi copilului nu s-a diminuat din cauza com­portamentului lui neadecvat. însă, aşa cum am văzut mai devreme, ceea ce contează este perspectiva copilului.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

1 Comments

Leave Your Reply