iubire necondiționată

Aşa cum este posibil ca practicile noastre sa nu se potrivească cu obiectivele pe termen lung pe care le avem pentru copiii noştri (a se vedea Introducerea), tot astfel ar putea exista o neconcordanţă între metodele de parenting condiţionat şi convingerile noastre de bază.

continuare

În ambele cazuri, poate fi util să reconsiderăm ceea ce facem cu copiii noştri. însă pledoaria împotriva condiţionării iubirii nu se rezumă la legătura acestui stil de a fi părinte cu valori şi premise tulburătoare pentru mulţi dintre noi. Dacă analizăm consecinţele pe termen lung asupra copiilor, pledoaria este cu atât mai puternică.

Acum aproape jumătate de secol, psihologul deschizător de dru­muri Cari Rogers a oferit un răspuns la întrebarea „Ce se întâmplă când iubirea părintească depinde de ce face copilul?” El a explicat că cei care primesc o astfel de iubire ajung să renege acele părţi din ei care nu sunt apreciate. în final, ei se consideră demni de iubire nu­mai atunci când se comportă (gândesc sau simt) în anumite moduri. Aceasta este, în fapt, o cale sigură de a ajunge la nevroză – sau şi mai rău. O publicaţie a Departamentului de Sănătate şi Educaţie din Ir­landa (care a circulat şi a fost adoptată şi de alte organizaţii din lume) oferă zece exemple pentru a ilustra conceptul de „abuz emoţional”. La poziţia doi pe această listă, imediat după „critica frecventă, sar­casm, ostilitate şi învinovăţiri”, se află „parentingul condiţionat, în care grija arătată unui copil depinde de comportamentul şi acţiunile acestuia”/’

Dacă sunt întrebaţi, majoritatea părinţilor îţi vor spune că bineînţeles că îşi iubesc copiii necondiţionat şi că acest lucru este adevărat, chiar dacă folosesc strategii pe care eu (şi alţi autori) le-am identificat ca fiind problematice. Este posibil ca unii părinţi să susţină că îşi disciplinează copiii în acest fel tocmai pentru că îi iubesc. însă aş dori să revin la o observaţie pe care am facut-o doar în treacăt. Mai important decât ce simţim noi pentru copiii noştri este modul în care ei percep aceste senti­mente şi modul în care îi tratăm. Dascălii ne amintesc că ceea ce contează într-o sală de clasă nu este ceea ce predă profesorul, ci ceea ce învaţă elevul. La fel este şi în familie. Ceea ce contează este mesajul primit de copii, nu cel pe care credem noi că îl transmitem.

Cercetătorii care au încercat să studieze consecinţele diferitelor stiluri de disciplină nu au avut o sarcină uşoară încercând să-şi dea seama cum să identifice şi să măsoare ce se întâmplă cu adevărat în casele oamenilor. Nu este întotdeauna posibil să observi interacţiunile relevante la prima mână (nici măcar să le înregistrezi), aşa că unele experimente au avut loc în laborator, unde unui părinte şi unui copil li s-a cerut să facă ceva împreună. Uneori, părinţii sunt intervievaţi sau rugaţi să completeze un chestionar despre stilul lor de abordare a educaţiei copilului. în funcţie de vârsta copiilor, este posibil ca ei să fie întrebaţi ce fac părinţii – sau, dacă sunt deja mari, ce obişnuiau să facă părinţii.

Fiecare dintre aceste tehnici are neajunsurile ei, iar alegerea metodei poate afecta rezultatele studiului. De exemplu, când părinţii şi copiii sunt rugaţi să descrie separat ce se întâmplă, relatările lor pot fi foarte diferite.7 Foarte interesant este faptul că, atunci când se poate ajunge la adevăr prin mijloace obiective, percepţia pe care o au copiii asupra comportamentului părinţilor se potriveşte perfect cu relatarea părinţilor despre propriul comportament.

Însă întrebarea cea mai importantă nu este cine are dreptate, căci, atunci când sunt implicate sentimentele, de obicei răspunsul nu este de găsit. Ceea ce contează de fapt este a cui perspectivă este legată de consecinţele variate avute asupra copiilor. Să ne gândim la un studiu care a cercetat o versiune de parenting condiţionat. Copiii ai căror părinţi afirmaseră că folosesc această abordare nu erau într-o formă mai proastă decât copiii ai căror părinţi afirmaseră că nu o folo­sesc. Dar când cercetătorul i-a despărţit pe copii întrebându-i dacă simţeau că părinţii lor foloseau această tehnică, diferenţa a fost izbi­toare. în general, copiii care afirmaseră că simt afecţiune condiţio­nată din partea părinţilor nu se simţeau la fel de bine precum cei care afirmaseră că nu primesc afecţiune condiţionată. Detaliile acestui studiu vor fi discutate mai târziu. Ce vreau eu să subliniez acum este că, la nivelul impactului asupra copiilor, ceea ce credem noi că facem (sau ceea ce jurăm că nu facem) nu contează la fel de mult cât con­tează percepţia lor asupra realităţii.

În ultimii câţiva ani, a existat un val de cercetări asupra parentingului condiţionat, şi unul dintre cele mai remarcabile exemple a fost publicat în anul 2004. Informaţia pentru acel studiu a fost adunată de la mai bine de o sută de studenţi. Fiecare a fost întrebat dacă iubi­rea oferită de părinţii lui tindea să varieze în funcţie de vreuna din­tre următoarele patru condiţii, respectiv dacă studentul, în copilărie:

1) avea rezultate bune la şcoală;
2) se antrena din greu la vreun sport;
3) se purta frumos cu ceilalţi;
4) îşi reprima emoţiile negative, pre­cum teama.

Studenţilor li s-au pus şi alte întrebări, printre care: dacă se comportau în acele moduri (îşi reprimau sentimente, învăţau din greu pentru lucrările de control şi aşa mai departe) şi cum se înţele­geau cu părinţii.

Concluzia a fost că folosirea iubirii condiţionate avusese oarece succes în generarea comportamentelor dorite. Copiii care primiseră aprobarea părinţilor doar dacă se comportau într-un anumit fel erau mai înclinaţi să se comporte în acel mod – chiar şi în facultate. însă preţul acestei strategii fusese foarte mare. Pentru început, studenţii care credeau că părinţii îi iubesc condiţionat se simţeau respinşi şi, drept urmare, erau mai înclinaţi să manifeste resentimente şi aversi­une faţă de părinţi.

Vă puteţi imagina că, dacă ar fi fost întrebaţi, fiecare dintre acei părinţi ar fi declarat: „Habar n-am de unde i-a venit fiului meu ideea asta! Eu îl iubesc orice ar fi!” Doar pentru că cercetătorii s-au gândit să-i intervieveze direct pe copiii mari de acum, părinţii au auzit o poveste foarte diferită şi tulburătoare. Mulţi dintre studenţi simţiseră că primesc în mod sistematic considerabil mai puţină afecţiune, ori de câte ori nu-şi impresionau sau nu-şi ascultau părinţii. Şi tocmai aceşti studenţi aveau o relaţie tensionată cu părinţii lor.

Pentru a demonstra ideea până la capăt, cercetătorii au rea­lizat un al doilea studiu, cu peste o sută de mame cu copii adulţi. Şi în cazul acestei generaţii s-a dovedit că iubirea condiţionată este dăunătoare. Femeile care în copilărie se simţiseră iubite doar când se ridicau la nivelul aşteptărilor părinţilor se simţeau mai puţin valo­roase ca adulţi. Şi, cu toate acestea, de remarcat că aveau tendinţa să folosească aceeaşi abordare odată devenite mame. Mamele îşi condiţionaseră iubirea „în relaţia cu propriii copii, în ciuda faptului că această strategie avusese efecte negative asupra lor”.

Deşi acesta este singurul studiu (din câte ştiu eu) care demon­strează că parentingul condiţionat se transmite din generaţie în ge­neraţie, şi alţi psihologi au descoperit dovezi similare despre efectele lui. Unele dintre ele sunt discutate în următorul capitol, care descrie două modalităţi specifice prin care este pus în practică parentin­gul condiţionat. Chiar şi în termeni generali, rezultatele sunt îngri­jorătoare. De exemplu, un grup de cercetători de la Universitatea din Denver a dovedit că adolescenţii care simt că trebuie să îndeplineas­că anumite condiţii pentru a câştiga aprobarea părinţilor pot ajunge să nu se mai placă pe sine. Acest lucru, la rândul lui, îl poate determi­na pe adolescent să-şi creeze un „sine fals” – cu alte cuvinte, copilul se preface că este acea persoană pe care părinţii lui ar iubi-o. Această strategie disperată de câştigare a acceptării este deseori asociată cu depresia, cu un sentiment de neputinţă, cu o tendinţă de a pierde legătura cu şinele adevărat. La un moment dat, adolescenţii în cauză pot să nici nu mai ştie cine sunt în realitate, deoarece au fost nevoiţi să depună un efort monumental ca să devină ceea ce nu sunt.”

De-a lungul multor ani, cercetătorii au descoperit următorul fapt: „Cu cât sprijinul primit de cineva este mai condiţionat, cu atât stima de sine este mai redusă”. Când copiii primesc afecţiune condiţionată, ei tind să se accepte pe sine doar cu anumite condiţii. în schimb, copiii care se simt acceptaţi necondiţionat – de părinţi sau, potrivit altor studii, chiar şi de un cadru didactic – se simt mai bine în pro­pria piele, aşa cum a prezis şi Cari Rogers.

Şi astfel ajungem la scopul suprem al acestei cărţi, Ia întrebarea centrală la care vă invit să reflectaţi. în chestionarele folosite pentru cercetarea parentingului condiţionat, unui adolescent sau tânăr i se cere, de obicei, să specifice prin indicatorii „sută la sută de acord”, „de acord”, „neutru”, „în dezacord” sau „sută la sută în dezacord” ce simt faţă de afirmaţii de tipul: „Mama păstra o legătură plină de iubi­re cu mine, chiar şi în timpul celor mai dificile conflicte” sau „Când tata nu este de acord cu mine, ştiu că totuşi mă iubeşte”. Aşadar… Cum v-aţi dori să răspundă copiii dumneavoastră la o astfel de în­trebare peste cinci, zece sau cincisprezece ani? Şi cum credeţi că vor răspunde?

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

1 Comments

Leave Your Reply