Încă dinainte de a avea copii, am ştiut că a fi părinte va fi atât o provocare, cât şi o imensă bucurie. Dar, de fapt, habar nu aveam ce mă aşteaptă!

Nu ştiam la ce grad de epuizare poţi să ajungi uneori, cât de dezorientat te poţi simţi sau faptul că, de fiecare dată când te afli la capătul puterilor, trebuie cumva să-ţi găseşti resurse să mergi mai departe.

Nu înţelegeam că, uneori, atunci când copiii ţipă atât de tare încât vecinii sunt gata să sune la Serviciul de Asistenţă Socială, protestele lor sunt cauzate de modul în care ai pregătit pastele de la cină.

Nu realizam că exerciţiile de respiraţie pe care mamele le învaţă la cursurile de pregătire pentru naştere încep să fie cu adevărat utile abia după ce copilul a venit pe lume.

Nu puteam să bănuiesc cât de uşurat aveam să mă simt la aflarea veştii că şi copiii altora au aceleaşi probleme şi se comportă similar cu ai mei. (O uşurare şi mai mare a fost să realizez că şi alţi părinţi au momente când se surprind că-şi displac propriul copil, când se întreabă dacă merită să-şi dea osteneala sau când le trec prin cap tot felul de gânduri.)

Concluzia este că a creşte copii nu reprezintă nicidecum o sarcină pentru cei nechemaţi. Soţia mea spune că a fi părinte este un test în care îţi este evaluată capacitatea de a face faţă dezordinii şi imprevizibilului, un test pentru care nu poţi învăţa înainte, iar rezultatele nu sunt întotdeauna încurajatoare. Lăsaţi-mă cu „ingineria aerospaţială” sau „neurochirurgia”; atunci când vrem să dăm de înţeles că ceva nu e chiar atât de greu, ar trebui să spunem: „Ei, hai, doar nu-i parenting!”

O consecinţă a dificultăţii de a fi părinte este că am putea fi tentaţi să ne direcţionăm energia spre înăbuşirea rezistenţei pe care o opun copiii la cererile noastre, obligându-i să facă ce vrem noi. Dacă nu suntem atenţi, acesta ar putea deveni scopul nostru principal. Ne putem trezi alăturându-ne tuturor celor ce pun mare preţ pe docilitate şi preţuiesc obedienţa pe termen scurt mai presus de orice.

Acum câţiva ani, în drum spre o conferinţă, mă aflam în avionul care tocmai aterizase şi rula pe pistă. Imediat ce s-a auzit ding-ul ce ne îngăduia să ne ridicăm şi să ne luăm bagajele de mână, unul dintre pasagerii de lângă mine s-a aplecat peste rândul de scaune din faţă şi i-a felicitat pe părinţii unui băieţel: „A fost un copil tare bun în timpul zborului”, a exclamat colegul meu de călătorie.

Gândiţi-vă pentru un moment la cuvântul-cheie din această propoziţie. „Bun” este adesea un adjectiv cu încărcătură morală. Poate fi sinonim cu „moral”, „onorabil” sau „plin de compasiune”. Totuşi, când este vorba despre copii, cuvântul „bun” nu înseamnă de obicei nimic mai mult decât „tăcut” sau poate „nu a fost o pacoste pentru mine”. Auzind acel comentariu în avion, am avut propriul meu ding. Am realizat că acesta este lucrul pe care mulţi oameni din societatea noastră par să-l dorească cel mai mult din partea copiilor: nu ca ei să fie îngăduitori, creativi sau curioşi, ci doar sa se poarte cuviincios. Un copil „bun” ~ din pruncie până în adolescenţă ~ este unul care nu ne dă prea multe bătăi de cap nouă, adulţilor.

De-a lungul ultimelor două generaţii, este foarte posibil ca strategiile de obţinere a acestui rezultat să se fi schimbat. Dacă înainte copiii erau supuşi în mod curent unor pedepse corporale, acum pot să fie trimişi în altă cameră sau să primească recompense dacă ni se supun. Dar nu confundaţi mijloacele noi cu obiectivele noi. Scopul continuă să fie acela de a controla, chiar dacă îl obţinem cu mijloace mai moderne. Şi asta nu pentru că nu ţinem la copiii noştri. Are mai mult de-a face cu faptul că suntem copleşiţi de nenumăratele presiuni ale vieţii de familie, iar cerinţa de a-i băga sau scoate pe copii din pat, din cada sau din maşină face să ne fie greu să reflectăm o clipă la ceea ce facem.

Simpla încercare de a-i determina pe copii să facă ce spunem noi ridică o problemă: acest lucru poate intra în conflict cu alte planuri, mai măreţe, pe care le avem pentru ei. în această după-amiază, grija noastră principală poate fi ca fiul nostru să nu mai facă tămbălău în supermar-ket şi să accepte că nu-i vom cumpăra o cutie imensă şi colorată de bomboane deghizate în cereale pentru micul dejun. însă, merită să săpăm mai adânc. în atelierele pentru părinţi pe care le conduc, îmi place să încep cu întrebarea: „Care sunt obiectivele pe termen lung pe care le aveţi pentru copiii voştri? Ce cuvânt sau frază vă vine în minte pentru a descrie cum vă doriţi să evolueze? Cum aţi vrea să fie ca adulţi?”

Acordaţi-vă un răgaz pentru a răspunde la această întrebare. Când invit grupurile de părinţi să prezinte cele mai importante obiective pe termen lung pe care le au pentru copiii lor, aud răspunsuri extrem de asemănătoare, oriunde m-aş duce. Lista întocmită de un grup a devenit tipică: aceşti părinţi au spus că îşi doresc să aibă copii fericiţi, echilibraţi, independenţi, împliniţi, productivi, descurcăreţi, responsabili, sănătoşi, amabili, sufletişti, iubitori, curioşi şi încrezători.

Interesant la enumerarea adjectivelor de mai sus – şi mai ales util în procesul de meditaţie asupra acestei întrebări – este faptul că ne provoacă să reflectăm dacă ceea ce facem este în concordanţă cu ceea ce ne dorim cu adevărat. Are comportamentul meu zilnic menirea să-i ajute pe copiii mei sa evolueze aşa cum mi-aş dori? Oare ceea ce tocmai i-am spus la supermarket îl va ajuta câtuşi de puţin să devină un om fericit, echilibrat, independent, împlinit şi aşa mai departe, sau este posibil ca modul în care tind să gestionez astfel de situaţii să facă acele obiective mai puţin realizabile? Dacă lucrurile stau aşa, ce ar trebui să fac?

Dacă vă este prea dificil să vă imaginaţi cum vor fi copiii peste ani, gândiţi-vă la ce contează pentru voi acum. Imaginaţi-vă că sunteţi la o petrecere aniversară sau pe holul grădiniței copilului vostru. După colţ, sunt alţi doi părinţi care nu ştiu că sunteţi acolo. îi auziţi vorbind despre… odrasla voastră. Ce v-ar face cea mai mare plăcere să auziţi, din multitudinea de lucruri pe care le pot spune? Din nou, acordaţi-vă timp pentru a vă gândi la un cuvânt sau o frază care v-ar încânta. Presupunerea şi speranţa mea sunt că nu vă gândiţi la: „Copilul ăsta face tot ce i se spune şi nici nu crâcneşte”. Aşadar, întrebarea esenţială este dacă nu cumva ne comportăm uneori ca şi cum taman acest lucru este cel mai important pentru noi.

Acum aproape 25 de ani, psihologul social Elizabeth Cagan a evaluat un maldăr de cărţi contemporane de creştere a copiilor şi a concluzionat că ele reflectă în mare parte „o acceptare deplină a prerogativelor parentale”, cu minimă „aplecare asupra nevoilor, sentimentelor şi dezvoltării copilului” Ipoteza dominantă, a adăugat ea, părea să fie aceea că dorinţele părinţilor „sunt în mod automat legitime” şi, astfel, singura problemă ce mai rămânea de discutat era cum anume să-i determinăm pe copii să facă ce li se cere.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

1 Comments

Leave Your Reply