micul-motor-al-succesului

Micul motor al succesului

La începutul anilor ’80, când am început ceea ce urma să fie o cer­cetare desfăşurată pe mai mulţi ani asupra consecinţelor competiţiei, aveam câteva bănuieli despre ce s-ar putea să descopăr. Am ghicit că rezultatele vor demonstra cum competiţia nu este benefică pentru sănătatea noastră psihologică sau pentru relaţiile noastre. Am avut dreptate. Mă aşteptam de asemenea să descopăr dovezi referitoare la ceea ce auzisem mereu ca fiind adevărat: competiţia „motivează” pe mulţi oameni să dea tot ce au mai bun. în consecinţă, absenţa com­petiţiei poate fi asociată cu niveluri scăzute ale performanţei la lucru sau la şcoală. în schimb, ar trebui atunci să se accepte un nivel mai scăzut al excelenţei pentru a avea oameni mai sănătoşi şi mai fericiţi.

M-am înşelat amarnic. Cercetarea a demonstrat în mod covâr­şitor că oamenii sunt ţinuţi în loc de competiţie, în ceea ce priveşte munca şi învăţatul. Dintr-o varietate de motive, performanţa optimă la majoritatea sarcinilor nu numai că nu presupune ca oamenii să încerce să se întreacă unul cu altul, ci cere ca ei să fie liberi de o astfel de schemă. Nu există schimb. Dacă vrem rezultate, cooperarea are mai mult sens decât competiţia, după cum prima noastră preocupa­re se referă la cum se simt oamenii cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor.

Am menţionat acest lucru acum deoarece se crede că există ace­leaşi compromisuri la parentingul necondiţionat. Argumentaţia ar fi următoarea: dacă ştim că vom fi acceptaţi doar când muncim din greu şi avem rezultate, atunci vom înclina să facem doar acest lu­cru. Dimpotrivă, după cum a întrebat retoric un grup de psihologi:

„Dacă oamenii ar fi iubiţi necondiţionat în toate domeniile vieţii, ar mai fi ei orientaţi către succes?”

Este o întrebare importantă şi aş dori să răspund la ea în patru moduri. în primul rând, chiar dacă acest fel de a gândi ar avea sens, probabil s-ar aplica numai adulţilor. Copiii au nevoie să fie iubiţi ne­condiţionat. Din nou, presupunând că este un lucru bun pentru ori­cine să se simtă acceptat doar atunci când are succes, ar fi important să ne începem viaţa cu o bază solidă, care provine din a fi acceptat fără condiţionări.

În al doilea rând, merită să se pună întrebarea: Pe ce bază se decide dacă o persoană are sau nu valoare? „A munci din greu” şi „a aduce rezultate” sunt de fapt două lucruri foarte diferite. Dacă avem pretenţia la rezultate, atunci ce facem cu persoanele care dau tot ce pot, dar care, din diferite motive – unele dintre ele nefiind în puterea lor, nu ajung să îşi atingă ţelul. Dacă, în schimb, aprobarea noastră se bazează pe munca asiduă, problema este că aceasta nu poate fi măsurată întotdeauna. O persoană poate că s-a străduit mai mult în comparaţie cu alta care poate a lucrat un timp mai îndelungat. În final, pare prostesc să încercăm să aducem la acelaşi numitor iubirea şi acceptarea, pentru a se potrivi unui lucru atât de impalpabil ca efortul

În al treilea rând, chiar dacă acceptarea condiţionată ar produce rezultate, ne regăsim în postura de a lua în calcul toate consecinţele ascunse, şi anume efectele mai mari, mai profunde şi de durată mai lungă pe care le are o strategie care, la o primă privire, pare că funcţionează. Chiar dacă ar exista un compromis, partea negativă a acceptării condiţionate are greutate mai mare, cu siguranţă, în comparaţie cu partea pozitivă de a bifa mai multe lucruri ca fiind făcute. Partea negativă este deranjant de evidentă, aşa cum reiese din cercetările descrise în capitolele 1, respectiv 2. De exemplu, chiar dacă acei studenţi studiau din greu, într-un efort disperat de a câştiga afecţiunea părinţilor, puţini dintre noi am zice că acest | lucru merită preţul de a ajunge să-şi dispreţuiască părinţii şi să se ! simtă vinovaţi, nefericiţi şi lipsiţi de libertate. Dacă oamenii ar fi iubiţi necondiţionat, ar mai fi ei la fel de obsedaţi de succes? Oricine înţelege ce înseamnă a fi obsedat va răspunde: „Să sperăm că nu!” Doar pentru că oamenii nu sunt obsedaţi de succes nu înseamnă că nu au succes. Acesta este al patrulea şi cel din urmă răspuns al meu. Ca şi în cazul competiţiei, s-a dovedit că nu există, de fapt, niciun câştig deoarece acceptarea condiţionată nu funcţionează deobicei, nici pentru a se obţine performanţe mai mari. În cel mai bun caz, eficienţa ei se limitează la unele persoane, la unele activităţi, la unele circumstanţe.

Aceia care cred altceva se bazează pe câteva presupuneri greşite, în primul rând, ei consideră că oamenii care sunt crescuţi să creadă că sunt competenţi nu au niciun motiv să caute succes. Am auzit odată pe cineva care apăra această idee, afirmând că „este în natura umană să faci cât mai puţin’. Această prejudecată este negată nu nu­mai de câteva studii, ci de întreaga psihologie a motivaţiei. În mod normal, este greu să opreşti oamenii fericiţi şi mulţumiţi de la a învă­ţa mai mult despre ei înşişi şi despre lume sau de la încercarea de a face o munca de care ei se simt mândri. Dorinţa de a face cât mai pu­ţin este o aberaţie, un semn că ceva este în neregulă. Poate sugera că cineva se simte ameninţat şi de aceea a adoptat o strategie de control al daunelor sau că recompensele şi pedepsele au determinat ca acea persoană să-şi piardă interesul în ceea ce face sau că acea persoană consideră o anumită activitate – poate chiar pe bună dreptate – ca fiind iară sens şi plictisitoare.

Să presupunem că un copil chiar „face cât mai puţin posibil” la şcoală. După cum am văzut, acesta poate fi un exemplu de auto sabotare. (A fost făcut să se simtă prost, aşa că încetează să mai depună vreun efort ca să se convingă că ar fi reuşit dacă ar fi încercat.) Pot fi şi cauze externe: copilul urmăreşte să ia o notă bună şi realizează ca are mai multe şanse să o obţină dacă rămâne în perimetrul lucrurilor pe care le ştie deja. Un alt motiv ar putea fi că, in loc să înveţe lucruri cu sens, i se cere sa completeze încă o fişă de activitate sau să citească încă un capitol dintr-un manual plicticos. Fără îndoială că am putea să venim şi cu alte explicaţii despre motivul pentru care lucrează atât de puţin copilul, şi fiecare dintre aceste explicaţii ar ridica întrebări în legătură cu ce se întâmplă în clasa sau în familia lui. Nu există jus­tificare pentru presupunerea că atitudinea copilului este un rezultat inevitabil al „naturii umane”.

După cum am subliniat deja, copiii care sunt iubiţi necondiţio­nat se vor accepta pe ei înşişi necondiţionat. Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze doar dacă am confunda respectul de sine pozitiv cu satisfacţia arogantă legată de propria persoană. Cineva care are un nucleu de încredere în el însuşi şi o convingere de fond că este o persoană bună nu va fi tentat să stea degeaba şi să nu facă nimic. Nu există nici urmă de dovadă că stima de sine necondiţionata promovează trândăvia sau că dacă cineva îşi fixează standarde înalte ar trebui să se simtă prost pentru că nu a reuşit să le atingă. Dim­potrivă, oamenii care ştiu că sunt iubiţi, indiferent de cât succes au, ajung să aibă performanţe chiar mari. Acceptarea necondiţionată îi ajută să dezvolte o încredere sănătoasă în ei înşişi, un sentiment că este în regulă să rişte şi să încerce lucruri noi. Curajul de a avea suc­ces vine dintr-o adâncă mulţumire.

Această idee este legată de un alt set de presupuneri ale celor care apără ideea unei acceptări condiţionate. Ei par să creadă că energia anxioasă a îndoirii de sine permanente este necesara pentru ca cineva sa facă ceva, ei cred că frica de eşec îi motivează pe oameni să evolue­ze. Din nou, îmi este greu să-mi imaginez un alt punct de vedere mai discordant cu tot ceea ce ştim despre motivaţie şi învăţare. Poate că ne dorim ca fiicele şi fiii noştri să se redreseze după un eşec, dar acest lu­cru nu înseamnă că se va şi întâmpla. Rezultatul ar fi mai degrabă că ei se vor aştepta să nu se descurce atât de bine la sarcini similare în viitor. Ceea ce poate genera o profeţie care se împlineşte pe sine: se simt in­competenţi şi chiar neajutoraţi, implicit se comportă astfel încât chiar aşa se şi întâmplă. Ei ajung să prefere activităţi mai uşoare şi să fie mai puţin interesaţi de ceea ce fac. Chiar şi acei copii extraordinari care se ambiţionează şi încearcă mai mult atunci când eşuează pot face acest lucru din cauza presiunii anxioase, compulsive de a se simţi mai bine cu ei înşişi şi nu pentru că le place să înveţe. Astfel, chiar dacă reuşesc sa înţeleagă ce citesc azi, pot să nu-şi dorească să mai citească şi mâine.

Este un adevăr foarte simplu şi evident, odată ce ne gândim la el: frica de eşec nu este egală cu adularea succesului. De fapt, prima îi stă în cale celei de-a doua. Avem deja numeroase dovezi legate de faptul că parentingul condiţionat şi stima de sine condiţionată nu sunt sănătoase. Acum mai adăugăm că sunt şi neproductive. Ele conduc la o „luptă cu emoţiile şi vindecare interioară, mai degrabă decât la rezolvarea unei anumite probleme” după cum au subliniat doi cercetători. Cu alte cuvinte, sunteţi atât de ocupat cu a face faţă implicaţiilor eşecului, încât nu mai dispuneţi de timpul şi energia necesare pentru a avea succes.

Chiar şi pe lângă această problemă practică, au remarcat aceşti cercetători, ideea că ar trebui să creştem copii care să se simtă bine cu ei înşişi doar atunci când au câştigat acest drept având succes pare să sugereze că „stima de sine scăzută a unor copii este garantată şi că acei copii care nu au performanţele dorite de societate, cum ar fi obţinerea de note bune sau performanţe sportive, gândesc pe bună dreptate că nu sunt valoroşi ca fiinţe umane”.

Ca şi alte mesaje toxice pe care copiii le aud, acesta vine uneori din partea profesorilor, antrenorilor, colegilor, ca să nu mai men­ţionăm mass-media şi societatea în care trăim. Nu putem nega însă faptul că presiunea de a se descurca – sau, mai rău, de a-i surclasa pe ceilalţi – începe de obicei de acasă. în orice caz, este de datoria noas­tră ca părinţi să contracarăm aceste presiuni, să punem la îndoială acele mesaje de acceptare condiţionată şi să ne asigurăm că propriii noştri copii se simt iubiţi necondiţionat.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

 

Leave Your Reply