Vă tulbură să auziţi că pauzele disciplinare şi alte forme „uşoare” de pedeapsă pot de fapt să nu fie atât de benigne?

continuare

Ţineţi-vă bine! Reversul medaliei, în cazul retragerii iubirii – adică cealaltă tehnică asociată cu iubirea condiţionată -, este însăşi consolidarea pozitivă, o abordare extrem de populară printre părinţi, dascăli şi alte per­soane care petrec timp cu copiii. Până şi cei care ne atrag atenţia asupra consecinţelor disciplinei punitive nu stau să se gândească de două ori când este să ne sfătuiască să ne lăudăm copiii atunci când sunt cuminţi.

Ar fi util să vedem un pic cadrul general. În cultura noas­tră, la serviciu, în şcoli, în familie, există două strategii de baza prin care oamenii cu mai multă putere încearcă să-i facă pe cei cu mai puţină să li se supună. O modalitate este pedepsirea nesupu­nerii. Cealaltă este recompensarea supunerii. Recompensarea poate fi o sumă de bani sau un privilegiu, o steluţă sau o acadea, un abţibild sau o medalie. însă poate fi şi o laudă. Astfel, pentru a înţelege semni­ficaţia cuvintelor „Bună treabă!”, trebuie să înţelegeţi întreaga filosofie a sistemului pedeapsă/recompensă din care face parte.

Cel mai important lucru de menţionat este că recompensele sunt cât se poate de ineficiente în îmbunătăţirea calităţii muncii sau a procesului de învăţare. Un număr impresionant de studii a scos la lumină faptul că atât copiii, cât şi adulţii sunt mai puţin eficienţi în îndeplinirea mai multor sarcini când li se oferă o recompensă pentru acest lucru sau pentru calitatea prestării. De fapt, primii cercetători care au descoperit asta au fost luaţi pe nepregătite. Ei se aşteptau ca un anumit stimulent oferit în schimbul unor rezultate superioare sa-i motiveze pe oameni să muncească mai bine, dar au descoperit taman opusul. Studiile au arătat în mod repetat că elevii tind să în­veţe mai bine, sau cel puţin la fel de bine, când nu se foloseşte nota 10 pentru a-i recompensa – adică în acele clase în care descrierile performanţelor elevilor nu includ un sistem de evaluare printr-o notă sau literă.

Cum ar fi dacă ne-am arăta mai interesaţi de comportamente şi valori, decât de performanţă? Desigur, ar trebui să recunoaştem că recompensele, ca şi pedepsele, pot cumpăra supunere temporară. Dacă v-aş oferi acum o mie de dolari să vă scoateţi pantofii, proba­bil că aţi face-o, după care aş putea să anunţ triumfător că „recom­pensele funcţionează însă, ca şi în cazul pedepselor, ele nu ajută o persoană să îşi dezvolte un angajament faţă de o sarcină sau o acţi­une, o motivaţie pentru a continua să o facă şi după ce nu mai există recompensa.

De fapt, cu fiecare experiment, s-a demonstrat că recompensele nu sunt numai ineficiente, ci chiar contraproductive. De exemplu, cercetătorii au descoperit că acei copii recompensaţi pentru că au făcut o faptă bună au tendinţa să nu se considere pe ei înşişi oameni buni. în schimb, tind să atribuie propriul comportament recompen­sei. Apoi, când nu mai este rost de vreo recompensă, şansele ca ei să mai ajute sunt mult mai mici în comparaţie cu copiii cărora nu li s-a oferit nirio recompensă. Ba chiar sunt mai puţin dispuşi să ajute decât erau înainte. în fond, au învăţat că scopul oferirii ajutorului este primirea unei recompense.

Pe scurt, lucrurile se întorc împotriva noastră când oferim copiilor echivalentul unui biscuit de dresaj pentru că se poartă aşa cum ne dorim. Şi asta nu pentru că le-am da biscuitul nepotrivit sau la ora nepotrivită. Ci pentru că întreaga idee de a încerca să schim­băm oamenii prin recompensare (sau pedepsire) are deficienţe. Nu este întotdeauna uşor pentru părinţi să identifice care sunt aceste deficienţe, şi în consecinţă aud adesea despre oameni care se simt oarecum jenaţi când îşi recompensează copiii, fară să ştie exact de ce.

Iată o cale de a vă da seama ce este greşit. Cei mai mulţi dintre noi consideră că există un lucru numit „motivaţie”, iar o fiinţă uma­nă poate avea motivaţie din belşug, puţină sau deloc. Bineînţeles că ne dorim cantităţi uriaşe la copiii noştri, adică ne dorim ca ei să fie puternic motivaţi să-şi facă temele, să acţioneze responsabil şi aşa mai departe.

Problema este însă că există mai multe tipuri de motivaţie. Ma­joritatea psihologilor fac distincţia intrinsec – extrinsec. Motivaţia intrinsecă înseamnă că îţi place ceea ce faci de dragul lucrului re­spectiv, în timp ce motivaţia extrinsecă înseamnă că faci ceva pen­tru un anumit scop – pentru a primi o recompensă sau a evita o pedeapsă. Este diferenţa dintre a citi o carte fiindcă vrei să afli ce se întâmplă în capitolul următor sau a o citi pentru că ţi s-a promis un abţibild sau o pizza, dacă o termini.

Aspectul important aici nu se referă doar la faptul că motivaţia extrinsecă este diferită de cea intrinsecă sau că este inferioară acesteia din urmă, deşi ambele afirmaţii sunt adevărate. Ceea ce doresc eu să subliniez este că motivaţia extrinsecă o poate eroda pe cea intrin­secă. Pe măsură ce motivaţia extrinsecă creşte, scade cea intrinsecă. Şi cu cât oamenii sunt mai recompensaţi pentru a face ceva, cu atât scade interesul lor pentru activitatea pe care o întreprind. Bineînţe­les că există întotdeauna interpretări şi excepţii în orice concluzie a unei descoperiri psihologice, însă concluzia de mai sus a fost extrasă în urma unui număr impresionant de studii pe oameni de diferite vârste, sexe şi provenienţe culturale – şi cu o varietate de sarcini şi recompense.”

Nu este de mirare atunci că acei copii recompensaţi pentru că se fac utili sfârşesc prin a nu mai mişca un deget când nu mai pica o recompensă. Există şi alte dovezi. Daţi-le copiilor o băutură necu­noscută şi veţi vedea că cei cărora li se va oferi o recompensă pentru a o bea vor sfârşi prin a o îndrăgi mai puţin săptămâna viitoare decât cei cărora nu li se oferă nimic. Sau plătiţi-i ca să facă un puzzle, şi veţi vedea că nu se vor mai juca cu el după încheierea experimentului, în timp ce copiii cărora nu le oferiţi nimic vor continua să lucreze la el.

O morală a întregii poveşti ar fi că nu contează cât de „motivat” este un copil să facă ceva (să folosească oliţa, să exerseze la pian, să meargă la şcoală etc.). Întrebarea este, mai degrabă, cum este motivat. Cu alte cuvinte, nu contează cantitatea, ci calitatea mo­tivaţiei, de ce tip este. Iar tipul de motivaţie generat de recompense are ca efect reducerea motivaţiei pe care ne dorim să o aibă copiii: un interes real, care să continue şi după ce nu mai există recompense.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

1 Comments

Leave Your Reply