Ce să accentuaţi

Ce să accentuaţi

Este de dorit să reducem acele acţiuni sau cuvinte care pot trans­mite un mesaj de acceptare condiţionată, dar în acelaşi timp să le sporim pe cele care transmit mesaje de acceptare necondiţionată. Prima întrebare aici este atât de evidentă, încât mulţi dintre noi nici nu ne gândim la ea: Care este dispoziţia mea obişnuită când sunt cu copiii? Desigur, întrebarea nu-i vizează pe cei care au tot timpul un zâmbet senin pe chip, indiferent de circumstanţe. Ei pot să petreacă şi o zi întreagă într-o casă plină de copii zgomotoşi şi pot să răspun­dă cu răbdare fiecărei cereri, nederanjaţi de succesiunea nesfârşită de pretenţii. Dar cum rămâne cu noi, ceilalţi, care-i privim pe aceşti părinţi fericiţi cu invidie şi suspiciune? Nu putem să ne impunem să devenim dintr-odată veseli şi răbdători. Putem însă, şi trebuie, să depunem eforturi să fim cât mai pozitivi posibil cu copiii noştri.

În loc să vedem diferenţele de temperament şi talent ca pe ceva fix – unii oameni se nasc aşa, iar alţii sunt pur şi simplu altfel cred că este mai util să ne gândim cât efort trebuie să facă fiecare dintre noi pentru a ajunge în acelaşi loc. Cumnatul meu are un simţ al orientării care îi permite să se descurce în locuri în care nu a mai fost, chiar fară efort. În schimb, eu mă chinui mult să mă orientez. În consecinţă, exact asta fac într-un loc necunoscut.

Este valabil şi pentru părinţii care nu sunt optimişti şi iertători din naştere şi care au obligaţia să lucreze mai mult pe aceste direcţii, cel pu­ţin în relaţia cu propriii copii. Rezultatul eforturilor lor poate determina dacă şi cum se simt iubiţi acei copii. Dacă cei mici ştiu că ne bucurăm să-i vedem, acesta este deja un început de comunicare a acceptării ne­condiţionate. Dacă, pe de altă parte, ei primesc adesea comentarii nega­tive din partea noastră – proastă dispoziţie (pe care pot crede, în mod eronat, că au provocat-o ei), ochi daţi peste cap, oftat, iritare o astfel de atitudine este departe de iubirea necondiţionată.

Cea mai presantă întrebare, desigur, este cum să le comunicăm copiilor iubirea noastră, atunci când continuă să se comporte ne­adecvat, deşi ar trebui să ştie prea bine (doar le-am spus de atâtea ori!). De obicei, se presupune că „ne testează limitele”. Este o ex­presie foarte des întâlnită în domeniul disciplinei şi adesea folosită de părinţi drept justificare pentru a impune limite mai multe şi mai stricte. Uneori, presupunerea că ei ne testează devine chiar motiv de pedeapsă. Bănuiala mea este însă că, atunci când se comportă neadecvat, copiii testează cu totul altceva – şi anume, cât de necon­diţionat îi iubim noi. Probabil se comportă în moduri inacceptabile pentru a vedea dacă noi încetăm să-i acceptăm pe ei.

Reacţia noastră trebuie să fie un refuz încăpăţânat de a muşca momeala. Misiunea noastră este să-i asigurăm: „Indiferent ce faci, indiferent de cât de frustrat sunt uneori, niciodată, dar niciodată nu voi înceta să te iubesc”. Nu strică să ne exprimăm în aceste cuvinte, însă este necesar să o spunem şi prin fapte. Părinţii care iubesc ne­condiţionat îl asigură des pe copil de cât de important este pentru ei, mai ales în perioade de conflict. Când copilul se comportă în moduri mai puţin dorite, părinţii care iubesc necondiţionat pot să conştien­tizeze că acest comportament este temporar şi nu îl caracterizează, nu îl reprezintă pe copilul pe care ei îl cunosc şi îl iubesc. (Obser­vaţi că atenţionarea de a accentua natura necondiţionată a afecţiunii noastre este foarte diferită de sfatul mai convenţional de a alterna critica cu lauda. Judecăţile pozitive nu le anulează pe cele negative, deoarece problema este judecata în sine. Voi detalia imediat.)

Aceste recomandări – ca şi tot conceptul de acceptare necondiţi­onată – sunt importante şi pentru dascăli. Marilyn Watson, psiholog educaţional care-i ajută pe profesori să-şi transforme clasele în co­munităţi pline de dragoste, subliniază cât de important este pentru elevi să se simtă acceptaţi şi să li se dea încredere. Profesorul poate scoate în evidenţă că anumite acţiuni sunt greşite, în acelaşi timp asigurându-i pe elevi că „la un nivel profund, ţine la ei şi nu îi va pedepsi sau abandona chiar dacă fac ceva rău”. Această poziţie face ca şi „cele mai bune intenţii să iasă la suprafaţă”, oferindu-le copii­lor „spaţiu şi sprijin pentru a reflecta şi a se implica independent în actul moral al reparării pagubei”. Cu alte cuvinte, ei vor conştienti­za singuri cum pot îndrepta o anumită situaţie. „Dacă ne dorim ca elevii noştri să aibă încredere că noi ţinem la ei”, concluzionează ea, „trebuie să le arătăm afecţiunea noastră fară să le cerem în schimb să se comporte în anumite moduri. Noi aşteptăm anumite compor­tamente din partea lor, dar grija sau afecţiunea noastră pentru ei nu depind de acestea.”

Watson scoate în evidenţă că ne este mai uşor să păstrăm această poziţie, chiar şi cu copiii care insultă frecvent pe alţii sau sunt agre­sivi dacă ne concentrăm asupra motivului pentru care se comportă aşa. Ideea este ca profesorul să se gândească la ce nevoi neîmplinite au aceşti elevi (emoţional vorbind). în acest fel, el poate vedea „co­pilul vulnerabil din spatele aparenţei ameninţătoare şi deranjante”. Dascălii, ca şi părinţii, pot privi aceste provocări drept o modalitate prin care copilul testează să vadă dacă adultul îi va mai acorda grija şi iubirea lui.

Un profesor a făcut faţă unui elev problematic aşezându-se lângă el şi zicându-i: „Ştii ceva? îmi place cu adevărat de tine. Poţi conti­nua să te comporţi aşa, eu tot nu îmi schimb părerea. Mi se pare că încerci să mă faci să te dispreţuiesc, dar nu o să meargă. Nu o să se întâmple niciodată”. Profesorul a povestit apoi: „Curând după inter­acţiunea aceasta – n-am să spun chiar imediat comportamentele lui provocatoare au început să fie tot mai puţine la număr”.’¹ Morala este că acceptarea necondiţionată este o modalitate foarte eficientă prin care copiii pot deveni oameni mai buni, nu doar ceva ce copiii merită să primească. (Evident că este important să fim sinceri când îi asigurăm pe copii că îi iubim necondiţionat. Nu este nimic mai rău decât nişte cuvinte învăţate dintr-o carte, dar rostite fără a fi simţite.)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN . (va urma)