Ce vedem şi auzim

Ce vedem şi auzim?

Oare există părinţi care să nu fi fost măcar puţin speriaţi la un mo­ment dat auzindu-se cum le spuneau copiilor lor exact acelaşi lucru – uneori chiar cu aceeaşi intonaţie – pe care îl spuseseră părinţii lor? Eu numesc acest fenomen: „Cum a ajuns maică-mea în laringele meu?” Este cea mai evidentă explicaţie pentru modul în care ne comportăm cu propriii copii: am învăţat cum trebuie să creştem copiii privind cum alţii ne-au crescut pe noi. Probabil am preluat anumite reguli (nu se aleargă în casă; nu se primeşte desert până nu se termină din farfurie mâncarea) şi chiar anumite expresii („De câte ori trebuie să îţi spun?” „Bine, dar să nu vii să mi te plângi când…”). Mai important, probabil, am preluat o înţelegere generală a rolului de părinte, şi anume în ce mod o mamă sau un tată trebuie să se comporte cu copiii.

Cu cât suntem mai puţin conştienţi de acest proces de preluare a modelului parental, cu atât suntem mai înclinaţi de a reproduce tiparele parentale, fără să ne deranjăm să ne punem întrebarea dacă au vreun sens. Cere efort, gândire ascuţită şi chiar curaj să facem pasul înapoi şi să decidem care valori şi ritualuri ar trebui să-şi găsească loc în noua fami­lie şi care nu îşi au sensul sau chiar sunt dăunătoare. Altfel, continuăm să ne ţinem de un scenariu la scrierea căruia nu am participat. Devenim asemenea vecinului care ridica ziduri, în poezia lui Robert Frost, şi care „se mişca în întuneric” deoarece „nu voia să încalce ce-i spusese tatăl lui”. Pe scurt, ar trebui să reuşim să răspundem la întrebarea: „De ce faci acest lucru cu copilul tău?” oferind un motiv, nu dând din umeri şi bombănind; „Păi aşa am fost eu crescut!”

Partea şi mai dificilă, pentru mulţi părinţi, în a alege o cale diferi­tă constă în faptul că părinţii lor (şi socrii) încă îi influenţează, oferind păreri explicite şi sugestii despre cum ar trebui să fie trataţi copiii. Mai sunt şi prietenii, sau chiar străinii, care sunt deseori foarte nerăbdători să sfătuiască, la fel ca şi cei care deţin rubrici prin ziare, prezentatorii de talk-show-uri şi autorii de cărţi de educaţie (prin disciplinare). În aceeaşi categorie se includ şi pediatrii, ale căror preferinţe şi bănuieli în legătură cu probleme psihologice sunt luate în serios doar datorita experienţei medicale. Am primit recent un e-mail de la un pediatru (şi mamă) care îmi spunea că, după ce a citit despre efectele distructive ale disciplinei bazate pe recompensă şi pedeapsă, a realizat că se simte: „…frustrată că nimic din toate acestea nu s-au regă­sit în pregătirea mea medicală. Am fost învăţaţi chestiile comportamentale standard, tehnici time-out etc. Şi chiar dacă simţeam că ceva nu este în regulă, nu puteam să pun punctul pe i. Am avut părinţi cu copii pe care i-am tratat de mici şi veneau la mine cu copilul de cinci ani şi îmi spuneau că «nu merge». Am crezut o perioadă că trebuie să folosim o metodă diferită de modificare a comporta­mentului. Pe măsură ce am început să citesc mai mult, nu îmi venea să cred cât am decăzut în modul groaznic pe care l-am ales pentru a ne creşte copiii”.

Dacă toate sfaturile pe care le primim de la doctori, vecini şi membri ai familiei ar reflecta o varietate mare a opiniilor, aceste frânturi de înţelepciune probabil s-ar bate cap în cap şi s-ar anihila unele pe altele. Am rămâne relativ neafectaţi (cu excepţia cazului când am fost mai influenţaţi de rudele noastre). însă ceea ce auzim din surse variate nu este de fapt atât de variat. Există şi excepţii, dar în general sfaturile pe care le primim se orientează spre o singură direcţie. Este exact direcţia despre care eu sugerez că trebuie pusă la îndoială.

Proaspeţii părinţi povestesc des cum bunicii îi avertizează că vor răsfaţa copiii – eronat, după toate cercetările -, dacă aceştia vor fi luaţi în braţe imediat ce încep să plângă. Tar dacă unui copil i se permite să ia decizii în chestiuni care îl privesc şi pe el, din nou părinţii sunt avertizaţi cu severitate că „acest copil vă joacă pe degete”.

Prieteni şi vecini, în funcţie de personalitatea pe care o au, vă pot influenţa într-un mod subtil sau foarte direct, sugerându-vă că tre­buie să fiţi mai duri cu propriul copil, atunci când acesta încalcă re­gulile, ei tinzând să creadă că problemele voastre se vor rezolva prin mult mai multă disciplină şi prin „impunerea unor limite”. în locuri publice, puteţi chiar simţi cum radiază judecata din partea străinilor – în general pentru că sunteţi prea indulgent, foarte rar pentru că aţi fost foarte autoritar. Chiar şi în cazul în care toţi aceşti oameni şi-ar păstra părerile pentru ei, suntem puternic influenţaţi de modul în care îşi cresc ei propriii copii, mai ales când suntem martorii acelu­iaşi stil, zi de zi, pretutindeni. Faptul că abordarea tradiţională este atât de răspândită ne face să credem că este imposibil ca atât de mulţi părinţi să greşească.

Nici majoritatea autorilor unor cărţi de educaţie disciplinară nu ajuta la corectarea acestui dezechilibru, aşa cum am subliniat mai devreme. Astfel, atunci când căutăm să aflam răspunsuri de la experţi, de fapt ni se reconfirmă bănuielile. Dacă, în schimb, experţii şi oamenii cunoscuţi ne-ar provoca, dacă ne-ar întreba dacă suntem siguri că ceea ce facem reflectă iubirea necondiţio­nată pentru copiii noştri, dacă aceştia ne-ar aminti că pedepsele şi recompensele nu sunt eficiente şi necesare, atunci poate ne-am gândi de două ori în legătură cu ce facem. După cum stau lucru­rile în momentul de faţă, ni se oferă puţine motive să o facem fie şi o singură dată.

Să arătăm spre ceea ce vedem şi ceea ce auzim drept explicaţie pentru faptul că mulţi dintre noi continuă să interacţioneze cu pro­priii copii în moduri care lasă de dorit se susţine pe cât se poate, dar ne da cu un pas înapoi. Puteţi răspunde: „Bun. Deci suntem influ­enţaţi de toţi aceşti oameni. De ce însă se comportă ei aşa cu propriii copii? Ce-i face pe atât de mulţi părinţi să aleagă şi să recomande această abordare?”

Trăsăturile de bază ale celui mai rău tip de disciplină pot consti­tui o parte din răspuns. Chiar şi cei mai atenţi oameni pot ajunge să pună în practică lucruri fară sens. în primul rând, disciplina de proastă calitate este uşor de aplicat. Nimeni nu ne ia la rost atunci când răspundem unui comportament neadecvat al copilului facân- du-i ceva neplăcut acestuia. Strategiile de tipul „a face ceva cuiva” sunt în general aplicate fară gândire prealabilă. Pe de altă parte, stra-:; tegiile de tipul „a lucra împreună” cer mai mult de la noi. De ase­menea, dacă nu suntem familiarizaţi cu aceste strategii, putem de fapt să continuăm cu primele pentru simplul fapt că nu ştim cum să facem altfel.

În al doilea rând, disciplina proastă poate fi „eficienta* Mă referi aici la multitudinea de situaţii în care mituirea şi ameninţările sau alte intervenţii coercitive pot determina un copil să i se supună unui adult, pentru moment. „Poţi să uiţi de petrecerea de duminică, dacă; nu opreşti chiar acum jocul video” poate avea succes în oprirea jocului. între timp, impactul negativ cumulat al tuturor momentelor; în care am recurs la o astfel de strategie nu este întotdeauna vizibil imediat. De aceea, nu vedem aspectul negativ care ne-ar face sâ ezităm în a repeta acea tehnică.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .