Cine sunt copiii care fac ce li se spune?

Vă propun să lăsăm deoparte pentru moment scopurile măreţe pe care le avem pentru copiii noştri şi să ne concentrăm doar pe ce anume îi determină pe ei să execute ce le cerem. Dacă nu ne-ar interesa decât să facă un anumit lucru sau să înceteze să-l facă chiar în acel moment, de faţă cu noi, trebuie să recunoaştem că, uneori, este foarte eficient să ne folosim puterea pentru a-i constrânge – de exemplu, prin ameninţare, pedeapsă sau un ordin emis pe un ton răspicat. Doar uneori. în schimb, copiii care fac ce li se spune sunt mai degrabă aceia ai căror părinţi nu se bazează pe forţă, ci au dez­voltat în schimb o relaţie caldă şi sigură cu ei. Sunt copiii ai căror părinţi îi tratează cu respect, reduc la minimum folosirea controlului şi au grijă să le ofere motive şi explicaţii pentru ceea ce solicită.

Cercetătorii implicaţi într-un studiu clasic au început prin a împărţi mamele în două categorii: mame sensibile la nevoile copilu­lui, tolerante şi cooperante, pe de o parte, şi mame care consideră ca „au tot dreptul să facă ce doresc cu propriul copil, să-şi impună pro­pria voinţă asupra copilului, să-1 modeleze după propriile standarde, să-l întrerupă în mod arbitrar fară a ţine cont de nevoile copilului, de dorinţele lui sau de activitatea pe care el o desfăşoară”, pe de altă parte. Nu mică le-a fost mirarea să descopere că micuţii mamelor din prima categorie – adică cele care exercitau mai puţin control – făceau mult mai adesea ce li se cerea.

Într-un al doilea studiu, copiii în vârstă de doi ani care aveau tendinţa să răspundă pozitiv la cerinţe s-au dovedit a fi cei ai căror părinţi „exprimau foarte clar ce îşi doreau şi, pe lângă faptul că as­cultau obiecţiile copiilor, aveau grijă să le respecte autonomia şi in­dividualitatea.

Un al treilea studiu a ridicat un pic ştacheta, concentrându-se pe preşcolarii care fuseseră etichetaţi drept neobişnuit de sfidători. Câteva dintre mamele lor au fost rugate să se joace cu ei aşa cum o făceau de obicei, iar celelalte au fost instruite să „se implice în orice activitate pe care o alege copilul şi să îi permită acestuia sa aibă con­trol asupra naturii şi regulilor interacţiunii”. Mamele au fost rugate să nu folosească ordine, critici sau laude. (Observaţi că lauda a fost enumerată alături de alte forme de manipulare.) După sesiunea de joacă, la cererea cercetătorilor, mamele au cerut copiilor să pună la loc jucăriile. Rezultatul: copiii care au fost supuşi unui grad mai re­dus de control – şi anume cei cărora li s-a permis să ia decizii asupra jocului – au îndeplinit în număr mai mare cerinţa mamelor.

Oricât ar fi de şocante aceste rezultate, problemele pe care le ri­dică disciplina tradiţională bazată pe control devin şi mai clare când ne uităm la ce fac copiii după ce adulţii pleacă din cameră. Un cer­cetător s-a întrebat nu doar care copii vor da curs cerinţei de a face ceva (de exemplu, să strângă jucăriile), ci şi care copii vor da curs cerinţei de a nu face un anumit lucru (să nu se joace cu anumite jucării, de pildă), odată lăsaţi singuri. Ambele întrebări au relevat acelaşi răspuns: copiii care au răspuns pozitiv la cerinţe au fost cei ale căror mame erau încurajatoare şi calde şi care evitau să folosească controlul.

Dovezile nu se mai sfârşesc. O altă echipă de psihologi a cercetat ce determină cooperarea „angajată” din tot sufletul a copiilor, spre deosebire de cooperarea şovăielnică „conjuncturală”. Alţi doi cerce­tători au vrut să afle ce anume determină un copil să facă ce îi spune un adult, altul decât mama sau tata. În ambele cazuri, rezultatele au fost mai bune la copiii – crescuţi de părinţi respectuoşi şi săritori, în comparaţie cu cei care puneau preţ pe control.

Unul dintre motivele pentru care abordarea „mână de fier” tinde să nu funcţioneze este faptul că, în definitiv, chiar nu ne putem controla copiii – cel puţin nu pe direcţiile care contează. Este foarte dificil să convingi un copil să consume o mâncare, şi nu alta, să facă pipi aici, şi nu acolo, şi este practic imposibil să obligi un copil să doarmă, să se oprească din plâns, să asculte sau fă să te respecte. Acestea sunt problemele care-i frământă cel mai mult pe părinţi, tocmai pentru că aici ne confruntăm cu limitările inerente impunerii forţei noastre asupra forţei lor. În special în cazul copiilor mici, şi apoi în cazul adolescenţilor, scopul de a-i controla se dovedeşte, în ultimă instanţă, o iluzie. Din păcate I acest lucru nu ne împiedică să încercăm strategii noi, mai isteţe, mai impunătoare, pentru a-i determina pe copii să ni se supună. Iar când aceste tehnici eşuează, se trage adesea concluzia că este nevoie… de şi mai multe tehnici similare.

Leave Your Reply