Competiția
S-a spus că aceasta ne este religia naţională. La lucru şi la joacă, la şcoală şi chiar acasă, alte ţeluri şi valori sunt frecvent eclipsate de imperativul mereu prezent de a fi Numărul 1. Prin urmare, nu este de mirare că descoperim atât de mulţi părinţi care îşi presează copiii să-i întreacă pe colegii lor, folosind tehnicile parentingului condiţionat pentru a face ca acest lucru să se întâmple.
Mai mult, relaţiile pe care le avem cu copiii noştri pot ajunge să fie percepute în termeni de pierdere-câştig. Numeroase cărţi pe tema disciplinei oferă ghidare asupra modului în care să câştigăm bătăliile cu copiii, cum să-i manevrăm şi să-i determinăm să se supună pretenţiilor noastre, permiţându-ne astfel să ieşim triumfători din luptă. întrebarea reală este dacă chiar ne dorim să-i percepem pe copiii noştri drept duşmani care trebuie învinşi. Dacă ne întrebăm de ce relaţiile părinte-copil au această nuanţă de adversitate, trebuie să înţelegem această nuanţă drept un nou simptom ale unei societăţi hiper-competitive. Mamele şi taţii care au tendinţa să-şi controleze copiii şi care le fac cel mai mult rău sunt aceia care au nevoie să câştige.
Abilităţile copiilor
Faptul că ne comportăm dur cu copiii pare să sugereze că nu apreciem ceea ce pot ei să facă, că nu îi percepem drept oameni cu propriile lor puncte de vedere. în alt sens, mai important, cei care se bazează pe disciplina tradiţională au tendinţa să aibă aşteptări mari in legătură cu ce pot face copiii singuri. Asemenea părinţi nu înţeleg sau poate ignoră faptul că nu ne putem aştepta de la copiii de o anumită vârstă să mănânce frumos în public sau să tacă în locuri publice. Copiii mici nu au încă acele abilităţi care să-i facă responsabili pentru comportamentul lor, aşa cum ar fi cazul cu un adult sau cu un copil mai mare.
Cercetările arată că părinţii care „atribuie o competenţă şi o responsabilitate crescute copiilor care se comportă neadecvat” sunt mai predispuşi să se supere pe ei, să-i condamne şi să-i pedepsească. Devin frustraţi de ceea ce ei consideră drept comportament neadecvat şi răspund de fapt izbucnind şi explodând în faţa copiilor pentru că sunt copii. Prin contrast, părinţii care înţeleg limitele de dezvoltare ale copiilor tind să prefere „explicaţia calmă şi argumentată” ca răspuns la aceleaşi acţiuni.6 Ei ştiu că au misiunea să-i înveţe pe copii şi, până la un punct, doar să aibă răbdare.
E posibil ca părinţii care îşi ceartă copiii şi se bazează pe măsuri coercitive să facă acest lucru, în parte, deoarece au aşteptări foarte mari în ceea ce priveşte comportamentul copiilor lor. Aceleaşi aşteptări nerealiste pot fi uneori legate şi de capacitatea intelectuală. A face presiuni asupra unui copil de cinci ani să despartă corect în silabe sugerează, în general, un eşec în a înţelege modul predictibil în care copiii ajung să stăpânească limba în mod gradual şi are drept consecinţă transformarea scrisului într-o activitate neplăcută pentru ei. în general, mulţi părinţi care se mândresc că au „standarde înalte” pentru copiii lor pot de fapt să aibă aşteptări prea mari – şi pot să înrăutăţească lucrurile prin faptul că recurg la diferite tactici de control atunci când aşteptările nu le simt împlinite.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
