Conformismul
Cu cât oamenii dintr-o cultură doresc să obţină supunere din partea copiilor în ceea ce priveşte regulile tradiţionale şi autoritatea (în opoziţie cu autonomia în gândire), cu atât mai mult vor fi predispuşi să aplice pedeapsa corporală, raportează cercetarea. Statele Unite au fost descrise deseori drept un loc unde oamenii pun preţ pe valori precum încrederea în sine şi hotărâre, chiar mai mult decât este normal. Există însă şi aici unele persoane şi subculturi care continuă să aprecieze conformismul. Cu cât această valoare este la mai mare preţ într-o familie, cu atât părinţii respectivi îi vor restricţiona și pe copii şi vor folosi disciplina strictă pentru a-i conduce.
Dreptatea ca răzbunare
Multe persoane cred că, atunci când cineva, chiar şi un copil mic, face ceva rău, trebuie să i se facă şi lui ceva rău în schimb. „Ideea de a-l supune suferinţei pe un răufăcător pentru fapta sa vine de la practicile «sânge pentru sânge» din societăţile primitive”.” Este totodată : legată de modelul economic al interacţiunii umane care ne face să credem că orice, inclusiv iubirea, trebuie câştigat. Nu mai contează dacă pedeapsa funcţionează, dacă ajută la învăţarea lecţiilor dorite sau dacă are consecinţe constructive asupra valorilor şi comportamentelor copiilor. Mulţi părinţi continuă să folosească pedeapsa deoarece o consideră un imperativ moral. într-adevăr, trebuie să înotaţi împotriva curentului, dacă alegeţi să răspundeţi la comportamentele nedorite ale copiilor altfel decât impunând consecinţe neplăcute.
Religia
Nu există corespondenţă unu la unu între credinţa religioasă si filosofía părintească. Oameni de diferite credinţe şi oameni care nu sunt deloc religioşi se pot comporta cu copiii în toate modurile posibile. Totuşi, nu putem nega faptul că abordarea autoritară are rădăcini adânci în anumite sisteme religioase. După cum spune un expert: „învingerea voinţei copilului a constituit sarcina principală a generaţii succesive de predicatori, ale căror motivaţii biblice legate de disciplină au reflectat convingerea conform căreia voinţa proprie este rea şi păcătoasă”. Această ideologie coroborată cu o viziune pesimistă asupra naturii umane a fost prescrisă din perioada de dinainte de menţionarea pelerinilor, în scrierile lui James Dobson şi ale altor fundamentalişti. Uneori cuvântul „iubire” este folosit pentru justificarea unui proces de forţare a copilului să capituleze.
Mai mult, în timp ce mulţi oameni religioşi pun un semn de egalitate între ideea de necondiţionare şi anumite aspecte ale credinţei, un alt punct de vedere este cel al cărţilor sfinte din creştinism şi iudaism, acolo unde zeităţile acestor religii oferă apogeul iubirii condiţionate. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament promit, în mod repetat, recompense extravagante pentru cei care sunt respectuoşi şi pedepse groaznice pentru cei care nu sunt. Dumnezeu vă iubeşte dacă şi numai dacă II iubiţi şi voi, şi în unele cazuri, dacă îndepliniţi şi alte criterii. Faceţi ce vi se spune: veţi deveni bogaţi şi-i veţi privi pe duşmanii voştri murind. Dacă vă îndepărtaţi de la credinţă, veţi suferi o paletă întreagă de consecinţe, pe care Biblia le descrie în detalii aproape sadice. Pentru unii credincioşi vor urma şi mai multe binecuvântări sau blesteme după moarte. Aşadar, nu este neobişnuit să observăm importanţa anumitor tradiţii religioase în parentingul condiţionat şi bazat pe control.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
