Şi acum, vestea cu adevărat proastă: ceea ce este valabil pentru recompensele concrete (bani, mâncare) şi pentru cele simbolice (note, medalii) poate fi valabil şi pentru cele verbale.
În multe cazuri, consecinţele lăudării copiilor pot fi la fel de negative ca şi cele provenite din recompensarea prin diverse bunătăţi.
Pentru început, „Bravo! Bună treabă!” se poate referi, de fapt, la cât de bine este executat un lucru. Cercetătorii continuă să descopere că persoanele lăudate pentru cât de bine se descurcă cu o sarcină creativă adesea se împotmolesc la următoarea. De ce? în parte, deoarece lauda generează o presiune pentru „a o ţine tot aşa”, care stă de fapt în calea reuşitei. în parte, deoarece interesul persoanelor pentru ceea ce fac s-a diminuat (întrucât acum principalul scop este să obţină şi mai multe laude). În parte, pentru că nu mai sunt dispuse să îşi asume riscuri – o condiţie necesară creativităţii – odată ce încep să se gândească la cum să primească în continuare comentarii pozitive.
Consolidarea pozitivă tinde să nu funcţioneze nici în cazul unor rezultate care nu au legătură cu performanţa. Ca şi în cazul altor recompense şi pedepse, cel mai bun lucru pe care îl poate genera este o schimbare temporară a comportamentului copilului. De exemplu, copiii care au fost lăudaţi pentru că au consumat o băutură necunoscută au sfârşit prin a o îndrăgi cu mult mai puţin ca urmare a laudei, ca şi copiii care au primit recompense tangibile. (Cercetătorul respectiv nu a prevăzut acest rezultat, el presupunând că lauda nu este atât de distructivă precum celelalte mijloace de motivare extrinsecă.)
Mai îngrijorător a fost un studiu în care copiii adesea lăudaţi de părinţi pentru acte de generozitate erau cu fiecare zi înclinaţi să fie mai puţin generoşi în comparaţie cu alţi copii – din nou, ca şi micuţii care primiseră recompense concrete. De fiecare dată când auzeau: „Frumoasă faptă de caritate” sau „Sunt foarte mândră că ai ajutat pe alţii”, ei deveneau mai puţin interesaţi să ajute sau să împartă lucruri. Acele acţiuni ajunseseră să fie văzute nu ca pe ceva valoros în sine, ci ca pe ceva ce copiii trebuiau să facă pentru a primi din nou aceeaşi reacţie din partea adultului. în acest caz, generozitatea a devenit doar un mijloc de a atinge un scop. în alte cazuri, poate fi vorba despre pictură, înot, tabla înmulţirii sau orice alt lucru pentru care oferim consolidare pozitivă.
Lauda, ca şi alte recompense, reflectă de obicei o preocupare faţă de comportament, făcând parte din acea moştenire behavioristă despre care am discutat mai devreme. Odată ce începem să ne gândim la motivele din spatele acţiunilor celorlalţi, ne dăm seama că această consolidare pozitivă poate avea efecte nedorite. în definitiv, dacă ne dorim ca un copil să devină o persoană cu adevărat plină de compasiune, nu este suficient să ştim că a făcut o faptă bună. Am vrea, de asemenea, să ştim de ce a facut-o.
Să-l luăm ca exemplu pe Jack: el îşi împărţea jucăriile cu un prieten, în speranţa că mama sa îl va observa şi îl va acoperi cu laude („îmi place cum l-ai lăsat şi pe Gregory să se joace cu jucăria ta!”). Iată-l şi pe Zacle: el îşi împărţea jucăriile fără să ştie sau să-i pese dacă mama lui observa sau nu acest lucru. O făcea pur şi simplu pentru că nu voia ca prietenul lui să se simtă prost. Când lăudăm faptul că un copil împarte ceva, nu ţinem cont de aceste două motivaţii foarte diferite. Mai rău, e posibil ca pe viitor copilul să facă fapte bune doar de dragul laudelor.
Până în acest moment, argumentul meu principal a fost că lauda tinde să fie contraproductivă deoarece este o formă de motivare extrinsecă. însă, acum, vreau să privim această idee dintr-o altă perspectivă. Problema nu constă doar în faptul că lauda este o recompensă. Problema este că o consolidare pozitivă este o formă de parenting condiţionat.
Gândiţi-vă: care este imaginea în oglindă a retragerii iubirii – adică a reţinerii afecţiunii atunci când copiii fac lucruri care nu ne plac? În mod cert, răsplătirea lor cu afecţiune atunci când fac lucruri care ne plac: oferirea afecţiunii în mod selectiv, în funcţie de comportament, deseori cu speranţa explicită de a consolida comportamentul respectiv. Lauda nu este doar diferită de iubirea necondiţionată, este opusul ei. Reprezintă o modalitate de a spune copiilor: „Trebuie să te dai peste cap pentru ca eu să îmi exprim sprijinul sau încântarea”
Părinţii afectuoşi sunt atenţi şi adesea (deşi nu întotdeauna) descriu ce observă că a făcut copilul, invitându-1 să reflecteze asupra implicaţiilor. „Bravo!” însă nu este o descriere, este o judecată. Acest lucru are implicaţii îngrijorătoare asupra modului în care copiii vor percepe ce simţim noi pentru ei. In loc de „Te iubesc!” lauda comunica: „Te iubesc pentru că te-ai descurcat bine”. Nu este necesar să ne exprimăm fix în aceste cuvinte, probabil că nimeni nu vorbeşte aşa. Dar asta facem – şi anume ne exprimăm iubirea şi ne arătăm afecţiunea doar în anumite condiţii. (în acelaşi mod, retragerea iubirii este resimţită, chiar dacă părintele nu spune de fapt: „Nu te iubesc pentru ca nu te-ai descurcat bine”. Dar în ambele cazuri, mesajul ajunge cât se poate de limpede la destinaţie.)
Acum câţiva ani, pe când eu şi soţia mea căutam să angajăm o bonă, am întâlnit o tânără care ne-a rezumat foarte clar filosofia ei de creştere a copiilor, spunând: „O purtare frumoasă îmi atrage întotdeauna atenţia”. Probabil că dorea să compare această abordare cu cea care se concentrează pe mustrarea copiilor pentru o purtare urâtă. Am ştiut însă imediat că nu o dorim lângă copiii noştri. Nu am vrut niciodată ca ei să creadă că atenţia persoanei care îi are în grijă depinde de modul în care se comportă – cu alte cuvinte, ea să se uite la ei şi să-i asculte doar când decide că ei merită acest lucru.
Sunt însă recunoscător acestei femei că m-a ajutat să-mi clarific la ce anume obiectam şi de ce. Totodată, sunt recunoscător pentru sămânţa plantată de altcineva, o participantă la una dintre prelegerile mele de acum ceva timp. Nu îmi mai aduc aminte numele ei şi nici măcar în ce oraş mă aflam. Tot ce îmi amintesc este că a venit la mine şi mi-a spus că tocmai primise din partea şcolii pe care o frecventa fiul ei un autocolant pentru maşină pe care scria:
SUNT MÂNDRĂ DE FIUL MEU CARE A FOST ELEVUL LUNII
Mi-a povestit că, imediat ce a ajuns acasă, a luat o foarfecă, a tăiat al doilea rând al autocolantului şi a lipit pe maşină doar rândul de sus. Cu puţină ingeniozitate, nu doar că a rezistat invitaţiei de a fi un susţinător al parentingului condiţionat, dar a şi transformat-o într-o ocazie de a afirma caracterul necondiţionat al mândriei pentru propriul copil.
Vreau să subliniez din nou că nu există valori absolute ale comportamentului uman. Probabilitatea ca o consolidare pozitivă să aibă efecte negative (şi, în acest caz, cât de negative) depinde de câţiva factori. Contează modul cum este pusă în practică: cum este exprimată, tonul vocii, dacă este adresată între patru ochi sau în faţa altora. Contează cui este adresată lauda: vârsta copilului şi temperamentul său, ca şi alte variabile. Contează, de asemenea, motivul: care este acţiunea lăudată şi care este scopul consolidării pozitive – sau, mai degrabă, care este scopul pe care îl bănuieşte copilul. Există o diferenţă între a-1 felicita pe copil că s-a comportat într-un mod care doar vă face viaţa voastră mai uşoară (de exemplu, să mănânce fară să facă mizerie) şi a-1 felicita pentru ceva ce este cu adevărat remarcabil. De asemenea, există o diferenţă între a vă exprima încântarea ca reacţie la obedienţă (de exemplu, când copilul se supune uneia dintre regulile dumneavoastră) şi a vă exprima încântarea ca reacţie la o întrebare ieşită din comun.
Este, aşadar, posibil să găsim modalităţi de reducere a efectelor negative ale laudei. Dar lucrul şi mai important este că până şi versiunile mai bune sunt departe de a fi ideale. (De aceea, în Capitolul 8, vă voi oferi alternative la laude, şi nu doar variaţiuni mai puţin nocive.) Este cu siguranţă adevărat, de pildă, că exprimarea entuziasmului spontan în legătură cu o acţiune a copilului este mai puţin de condamnat decât folosirea consolidării pozitive cu scopul de a-l determina să-şi schimbe comportamentul. Doar varianta din urmă intră la categoria manipulare sldnneriană însă acest lucru nu garantează că cea dintâi va fi inofensivă.
În unele cazuri, „Foarte bine că ai colorat încadrându-te în contur” sau, în cazul unui adolescent, „Foarte bine că ai rămas pe banda ta de circulaţie” pot fi o modalitate de comunicare a unor informaţii, şi nu un stimulent pentru repetarea acţiunii. Care este însă informaţia care se transmite? Nu îi transmitem copilului doar ce a făcut, ci şi faptul că suntem de acord cu ce a făcut. Oare el va deduce că ne bucurăm pentru el, sau că ne alăturăm lui în celebrarea reuşitei? Acesta este scenariul cel mai bun. Totodată, este foarte uşor ca un copil să deducă, în urma unui tipar de consolidări selecţionate, că îl acceptăm numai atunci când face lucrurile care ne sunt pe plac. (Uite ce se bucură tata când nimeresc mingea… şi numai atunci când o nimeresc.)
Efectul este, adesea, o aprobare de sine condiţionată. Lucrurile pot evolua în felul următor:
(1) „îmi place cum ai făcut cutare sau cutare lucru” poate suna copilului asemănător cu
(2) „îmi placi pentru că ai făcut cutare sau cutare lucru”, iar asta, la rândul ei, poate presupune
(3) „Nu te plac când nu faci cutare sau cutare lucru” Ultimul pas este cel la care copilul simte:
(4) „Nu sunt demn de iubire când nu fac cutare sau cutare lucru”.
Dacă se dovedeşte un exemplu de parenting condiţionat, atunci lauda poate fi periculoasă, indiferent de motivele celui care o oferă, şi chiar şi în cazul în care nu există încercarea intenţionată de a controla. Acest lucru este valabil îndeosebi când comentariile pozitive şi alte expresii ale iubirii noastre sunt rezervate acelor ocazii în care copilul face ceva ce ne este pe plac.
Poate că aţi întâlnit oameni ce păreau să împărtăşească îngrijorările privind laudele exprimate aici, dar este posibil ca singurul lucru la care sa obiecteze să fie frecvenţa laudelor sau faptul că, în ziua de azi, copiii nu trebuie să iacă mare lucru pentru a primi un „Bravo!” Cu siguranţă, această observaţie conţine un sâmbure de adevăr. Chiar am auzit la locul de joacă părinţi care le spun copiilor: „Ce bine ştii să te dai în leagăn ? (Pentru Dumnezeu, este vorba despre forţa de gravitaţie!) Totuşi, mă îngrijorează această obiecţie. Pe de-o parte, pierde din vedere esenţialul: consolidarea pozitivă nu este nocivă pentru că este oferită prea des sau prea uşor. Problemele sunt mult mai adânci. Pe de altă parte, această critică poate înrăutăţi situaţia. O persoană care este de părere că nu are rost să-i batem pe copii pe umăr pentru orice fleac va adăuga probabil că ar trebui să fim mai selectivi, mai atenţi la ce anume lăudăm, ceea ce înseamnă să-i punem pe cei mici să muncească şi mai mult pentru a primi acceptarea noastră. Desigur, acest lucru înseamnă că vom practica o educaţie şi mai condiţionată decât este deja. Aceşti critici au probabil dreptate când observă că, atunci când copiii sunt lăudaţi în mod constant, laudele devin zgomot de fond şi abia dacă mai sunt auzite. La această observaţie noi putem răspunde: Bun! Trebuie să ne îngrijorăm doar atunci când lauda este oferită calculat şi pusă în cuvinte pentru un impact maxim. Acestea sunt cazurile în care latura necondiţionată a iubirii noastre este pusă la îndoială (cel puţin din punctul de vedere al unui copil).
În anii ’70, o cercetătoare din Florida, pe nume Mary Budd Rowe, a urmărit stilurile de predare din şcoli şi a descoperit un lucru interesant. Copiii frecvent lăudaţi de profesori şovăiau mai adesea când trebuiau să răspundă. Ei aveau tendinţa, mai mult decât alţi copii, să răspundă pe un ton întrebător: „Ăăă… Fotosinteza?” Erau mai puţin înclinaţi să-şi împărtăşească ideile cu colegii sau să se ţină de o activitate, odată începută. Şi renunţau imediat la un punct de vedere, dacă profesorul nu era de acord cu ei.
Acest studiu a confirmat un adevăr pe care îl observăm în căminele noastre: sentimentul copiilor că sunt competenţi sau valoroşi se poate dezvolta sau diminua în funcţie de reacţiile noastre. Ei privesc spre noi, în sens figurat, dar uneori şi la propriu, pentru a vedea dacă le aprobăm acţiunile. (într-un fel, este ca atunci când un copil mic se uită la tine după ce a căzut, analizându-ţi chipul să vadă dacă s-a lovit sau nu. Dacă pari îngrijorat – „O, Doamne! Scumpete, eşti bine?” – probabilitatea să izbucnească în lacrimi este mai mare.)
Ca urmare a laudei, copiii sunt mai puţin capabili sau dornici să se mândrească cu propriile realizări – sau chiar să decidă ce anume este o realizare. în cazuri extreme, ei se pot transforma în „dependenţi de laudă” continuând, şi ca adulţi, să se bazeze pe validarea pe care o primesc de la ceilalţi şi ajungând să se simtă în al nouălea cer sau demoralizaţi dacă soţul, şeful sau altă persoană căreia i-au încredinţat ei puterea îi felicită sau îi critică.
Toţi copiii mici au o nevoie acută de aprobarea părinţilor. De aceea, lauda „funcţionează” pe termen scurt pentru a-i determina să facă ce vrem noi. Dar responsabilitatea noastră constă în a evita să le exploatăm dependenţa după bunul nostru plac, pentru că exact asta facem când le zâmbim larg şi le spunem: „Sunt încântat de cât de repede ai fost gata pentru şcoală în dimineaţa asta” Copiii ajung să se simtă manipulaţi de acest „control glazurat”, chiar dacă nu pot explica clar de ce. Fie că la un moment dat îşi vor da seama şi se vor răzvrăti, fie că nu, cu siguranţă, practica este neplăcută. Ea nu este foarte diferită de cazul în care ai aştepta să-i fie sete copilului pentru a-i da apă doar după ce întreprinde o acţiune ce-ţi face ţie viaţa mai uşoară.
Şi mai grav, consolidarea pozitivă dă deseori naştere unui cerc vicios care ne aminteşte de descoperirile legate de retragerea iubirii: cu cât oferim mai multe laude, cu atât nevoia copiilor de a fi lăudaţi va fi mai mare. Par nesiguri, tânjesc după încă o bătaie pe umăr; le-o oferim, şi tânjesc după ea şi mai mult. Carol Dweck, psiholog la Universitatea Columbia, a efectuat câteva cercetări preliminare care par să explice ce se întâmplă aici. Când facem comentarii care „presupun respect condiţionat (şi dăm astfel de înţeles că evaluăm condiţionat)”, copiii mici încep să dea semne de neputinţă. Consolidarea pozitivă este o formă de iubire condiţionată, iar Dweck susţine că ceea ce acceptăm condiţionat nu este doar o trăsătură caracteristică sau un comportament. De fapt, copilul ajunge să se perceapă „pe sine ca întreg” drept bun doar atunci când îşi mulţumeşte părintele. Este o modalitate foarte eficientă de a submina stima de sine. Cu cât îi spunem mai des: „Bravo! Bună treabă!” cu atât copilul se simte mai prost în propria piele şi are nevoie de mai multe laude.
În mod cert, acest lucru ar trebui să ne facă sceptici în legătură cu orice pretenţie că lauda este bună, deoarece copiii par să şi-o dorească. Dacă aveţi nevoie să câştigaţi bani şi singurul post disponibil presupune o muncă repetitivă, care vă amorţeşte creierul, poate că o acceptaţi. Dar asta nu spune nimic de bine despre munca respectivă. înseamnă doar că acceptăm ce este disponibil. Copiii au nevoie de iubire fără condiţii. Dar dacă tot ce li se oferă – ca unică alternativă la critică şi neglijare – este o acceptare bazată pe „merit”, o vor devora şi pe aceasta, după care, poate uşor nesatisfacuţi, revin săli se ofere mai mult. Din păcate, unii părinţi, care au primit ei înşişi prea puţină iubire necondiţionată în copilărie, sfârşesc prin a diagnostica greşit problema şi a considera că, de fapt, le-au lipsit laudele. Aşa că îşi copleşesc copiii cu „Bravo!” şi contribuie la crearea unei noi generaţii care nu primeşte ce are cu adevărat nevoie.
Mulţi părinţi mi-au mărturisit că este dificil să accepţi aceste idei, mai ales pentru prima dată. Este destul de neplăcut când cineva sugerează că ai face ceva greşit în raport cu copiii tăi, dar e şi mai rău când ţi se spune că lucrul cu care te mândreai – lauda lor pentru a-i face să se simtă bine în propria piele – poate să facă mai mult rău decât bine.
Am văzut că unele persoane reacţionează întrebând: „Care este alternativa?” Este o întrebare pertinentă, atât timp cât explorăm alternative la întreaga filosofie de parenting condiţionat (aşa cum voi face mai târziu), şi nu doar căutăm schimbări superficiale ale mesajelor pe care le transmitem copiilor – o versiune nouă, îmbunătăţită, a laudei.
Am întâlnit şi persoane care, simţindu-se vizibil incomodate, au dat-o pe glumă: „He, he! Presupun că nu pot să vă spun că mi-a plăcut cartea dumneavoastră. Asta ar însemna să vă laud! He, he!”. Este de înţeles. Este nevoie de timp ca o nouă idee să fie acceptată, mai ales una care ne propune să ne regândim cam toate acţiunile şi premisele. Trebuie să ne obişnuim cu această nouă idee, să o testăm, iar în perioada de tranziţie este posibil ca starea noastră de disconfort să se manifeste în moduri variate.
Unii părinţi se întreabă dacă nu cumva au eşuat lamentabil bazându-se de atâta vreme pe retragerea iubirii şi pe consolidare pozitivă (chiar dacă nu le-au numit aşa). în majoritatea cazurilor, realitatea este că nimeni nu le-a propus să privească lucrurile astfel până acum şi nici nu li s-au adus dovezi care să pună la îndoială sfaturile pe care le auzim constant de a ne lăuda mai mult copiii sau de a-i supune unui time-out.
Dar mai sunt şi alţii care nu cer recomandări, nu încearcă să fie amuzanţi şi nici nu se îngrijorează. Ei ignoră criticile, subliniind (într-o oarecare măsură justificat) că, dacă privim în perspectivă, le-am putea face copiilor noştri lucruri mult mai îngrozitoare decât să ne exprimăm entuziasmul în legătură cu acţiunile lor. într-adevăr, se fac lucruri mai rele copiilor, zi de zi. Aceasta nu este însă o bază de comparaţie potrivită, cel puţin nu pentru cineva care-şi doreşte să fie cât poate el de bun ca părinte. Ideea este că putem mai mult.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
