daunele-pedepsei

 Daunele pedepsei

Pedeapsă, control, autoritate părintească, condiţionarea iubirii şi a afecţiunii, toate aceste concepte se suprapun. Cel mai cunoscut şi mai uşor de înţeles este primul dintre ele. Simplu spus, a pedepsi copiii înseamnă, de obicei, a le face ceva neplăcut sau a-i împiedica să aibă parte de ceva plăcut – cu scopul de a le modifica comporta­mentul viitor. Cu alte cuvinte, cel care pedepseşte îi face pe copii să sufere, pentru a-i învăţa o lecţie.

Apar întrebări fundamentale despre înţelepciunea acestei abor­dări, chiar şi înainte de a analiza rezultatele cercetărilor ştiinţifice. De exemplu, ne putem întreba: Ce beneficii reale poate avea, pe ter­men lung, o abordare care îi face în mod deliberat nefericiţi pe copii? Dacă pedeapsa este atât de eficientă, de ce mai trebuie să o aplic iar şi iar asupra copilului meu?

Studiile disponibile pe această tema nu înlătură aceste îndoieli. Rezultatele unui studiu clasic de parenting, publicat în 1957, pare să-i fi surprins până şi pe cercetători. După ce au analizat toate informa­ţiile în urma cercetărilor întreprinse asupra unor copii de grădiniţă şi a mamelor acestora, cercetătorii au raportat că „efectele negative ale pedepselor au ieşit în evidenţă pe tot parcursul studiilor noastre”.
Pedeapsa s-a dovedit a fi ineficientă, indiferent dacă părinţii o apli­cau pentru a opri agresivitatea, dependenţa excesivă, udatul patului sau altceva. Cercetătorii au ajuns mereu la concluzia că pedeapsa era „ineficientă pe termen lung, dacă era aplicată drept tehnică pentru eliminarea unui comportament”. Studii mai noi şi mai bine structu­rate au susţinut şi ele această concluzie, descoperind, de exemplu, că părinţii care „pedepseau comportamentele de încălcare a regulilor acasă determinau niveluri superioare de încălcare a regulilor de către aceeaşi copii în afara casei”.

Există deja o serie importantă de studii care demonstrează mai ales efectele distructive ale pedepselor corporale, şi anume practicile care cuprind bătaia la fund, pălmuirea sau alte modalităţi prin care se provoacă durere fizică, drept formă de disciplină. Informaţiile arată cu preponderenţă că pedeapsa corporală îi face pe copii mai agresivi şi conduce la multe alte consecinţe dăunătoare. (Nici măca nu este clar daca pedeapsa corporală duce la o supunere de moment). Atunci când copiii sunt loviţi, ei „primesc evident o lecţie”, anume că se pot impune în faţa celor mai slabi ca ei, facându-le rău fizic.

Consider că cercetările implică zero toleranţă pentru bătaie, având în vedere că aceasta nu este necesară, nu este eficientă şi po­sibil foarte dăunătoare. Dar acest lucru ar putea fi un subiect care să nu aibă nevoie de informaţii oferite de studii. Valorile fundamen­tal umane sunt suficiente pentru a ne justifica împotrivirea faţă de această practică. Este revoltător că unii bărbaţi îşi lovesc soţiile sau prietenele, dar poate cu mult mai gravă este problema adulţilor care bat copii, indiferent de formă şi de motiv.

Totuşi, după cum problema controlului nu poate fi limitată la pe­deapsă, la fel şi problema pedepsei nu poate fi limitată la cea fizică. După cum bine spunea regretata expertă în sociologie Joan McCord:

„Dacă părinţii şi profesorii ar înlocui pedeapsa corporală cu una non-corporală, atunci ar putea evita să-i înveţe pe copii să lo­vească, să tragă pumni, să pocnească; şi totuşi, ar perpetua ideea că a cauza durere este un mod legitim de exercitare a puterii. în consecinţă, compasiunea şi spiritul social sunt erodate”.

Cu alte cuvinte, problema constă în ideea de a-i forţa pe copii să treacă printr-o experienţă neplăcută. Aceasta poate însemna abuz fi­zic, privare de afecţiune sau atenţie, umilire, izolare sau orice altceva.

Merită subliniat acest lucru, pentru că până şi unii autori care se opun ferm pedepsei corporale par să considere că alte forme de pedeapsă sunt inofensive sau chiar necesare. (Există şi trei excepţii remarcabile – Thomas Gordon, Haim Ginott şi William Glasser – care au fost foarte elocvenţi în scrierile lor în legătură cu problemele pe care le ridică însăşi ideea de pedeapsă.) Între timp, unii specialişti au răspuns ezitărilor fireşti ale părinţilor de a folosi tehnici punitive redenumindu-le „consecinţe”.
În unele cazuri, schimbarea este pur semantică, sugerându-se că un termen mai prietenos ar face aceleaşi practici mai puţin agresive. Uneori însă, ni se spune că, dacă pedepsele sunt mai puţin severe sau sunt „logic” legate de comportamentul neadecvat sau declarate clar dinainte, atunci este în ordine să fie folosite şi, într-adevăr, nu ar trebui considerate drept pedepse.

Eu nu cred aşa ceva. Mai mult, nu cred că sunt crezute nici de copii. Deşi este adevărat că un lucru negativ se poate înrăutăţi, prin adăugarea elementelor de imprevizibil sau de lipsă de claritate, sau prin întrecerea măsurii, sau printr-un comportament de o răutate excesivă, acestea nu sunt motivele principale pentru care pedeapsa are efectele pe care le are.

Faptul că anunţăm cum planificăm să-i pedepsim pe copii („Ţine minte, dacă faci x lucru, îţi voi face y lucru.”) poate să vă liniştească propria conştiinţă, deoarece daţi un avertisment pe faţă, dar de fapt este o ameninţare. Prin aceasta, le spunem copiilor dinainte cum anume îi vom face să sufere, dacă ei nu se supun. Se comunică un mesaj de neîncredere („Nu cred că vei proceda cum trebuie fară frica de pedeapsă.”), ducând copiii la concluzia că se supun datorită unor motive externe şi subliniind neputinţa lor.
Indiferent de modificări minore şi indiferent de numele dat, pedeapsă sau altceva, apar toate efectele distructive anunţate de logică, experienţă şi cercetări.

Uneori, părinţii sunt sfătuiţi să folosească tehnica time-out în locul bătăii, ca şi cum acestea ar fi singurele variante disponibile. După cum am văzut, ambele variante sunt în realitate modalităţi de pedeapsă. Singura diferenţă constă numai în natura suferinţei: emo­ţională, respectiv fizică. Dacă am fi forţaţi să alegem una dintre cele două, evident că un time-out este de preferat bătăii. în aceeaşi logică, este de preferat să-i baţi pe copii în loc să-i împuşti, dar acest lucru nu reprezintă un motiv de susţinere a bătăii.

O altă versiune a ceea ce poate fi numită „pedepsire uşoară” este cunoscută drept „consecinţe naturale”, care le propune părinţilor să-i disciplineze pe copii prin inacţiune, şi anume refuzul de a ajuta. Dacă un copil întârzie la cină, părinţii ar trebui să-l lase nemâncat. Dacă un copil îşi uită pelerina de ploaie la şcoală, a doua zi ar trebui să-l lăsăm să se ude.
Aceste măsuri ar trebui să-i înveţe pe copii sa fie mai punctuali, mai puţin uituci şi aşa mai departe. Dar adevărata lecţie pe care copilul o va învăţa va fi că noi, ca părinţi, am fi putut să-i ajutăm, dar nu am facut-o.
După cum observau doi autori în discuţia lor asupra metodei: „Atunci când staţi deoparte şi lăsaţi să se întâmple lucruri rele, copilul trăieşte o dublă dezamăgire: ceva a mers rău şi vouă nu v-a păsat îndeajuns de el, ca să mişcaţi măcar un deget pentru a preîntâmpina pericolul. «Abordarea consecinţelor naturale» este de fapt o formă de pedeapsă”.

Una dintre caracteristicile cele mai frapante ale pedepselor de orice fel este că se creează un cerc vicios pentru toţi cei implicaţi, foarte asemănător cu ceea ce am constatat în cazul retragerii iubirii şi consolidării pozitive. În ciuda nenumăratelor dăţi când, în urma pedepsirii, copilul se dezlănţuie din nou cu furie şi durere, deşi de atâtea ori pedeapsa noastră a eşuat şi nu au apărut îmbunătăţiri (de fapt, lucrurile s-au înrăutăţit), singurul răspuns posibil este de a pe­depsi din nou, poate chiar mărind miza.

Este foarte interesant cum cercetările au demonstrat că efectele negative nu sunt datorate in­tervenţiei iniţiale a părinţilor, ci utilizării pedepsei după ce copilul nu se conformează primei cerinţe. Mai îngrijorătoare este utilizarea pedepsei ca reacţie, alegerea de a o folosi din nou după ce deja s-a generat un conflict.

De aceea, cel mai însemnat aspect este de a ne înfrâna să pedepsim tocmai în momentele de mare mânie şi frus­trare.

Cel mai important cerc vicios nu se creează în momentul când ne confruntăm deschis cu copilul, ci în timp, şi anume în timpul derulării evenimentelor, pe parcursul mai multor ani. Pedepsirea repetată a unui copil mic poate determina transformarea lui într-un adolescent sfidă­tor; totuşi, noi suntem sfătuiţi să continuăm cu pedepsele, chiar să le intensificăm: închideţi-l în casă, reduceţi-i banii de buzunar, folosiţi-vă puterea pentru a-l face să se comporte responsabil!
Cu cât eşuează nmi răsunător această strategie, cu atât mai mult noi tragem concluzia că de vină este copilul, şi nu strategia. Dar dacă ne oprim totuşi să re­considerăm ceea ce facem, vom presupune că am implementat-o noi in mod ineficient, în loc să realizăm că problema o reprezintă ideea de a-i face pe copii să sufere pentru a le da o lecţie. Ginott avea perfectă dreptate: „Comportamentele neadecvate şi pedepsele nu sunt extreme care se anulează una pe alta, dimpotrivă, ele se generează şi se susţin reciproc”.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

Leave Your Reply