De ce nu dau roade pedepsele?
Ar fi greu să se nege ineficienţa pedepselor, mai ales în lumina tuturor mărturiilor existente. De ce anume nu funcţionează este mai dificil de stabilit cu exactitate. Cu toate acestea, putem face câteva pronosticuri:
- Cauzează furie. Ca şi alte forme de control, utilizarea consecinţelor punitive asupra cuiva îl înfurie, experienţa fiind cu atât mai dureroasă cu cât acea persoană este neputincioasă. Ce ne învaţă istoria despre naţiuni, ne învaţă psihologia despre persoane: dacă li se oferă şansa, cei care se simt victime vor deveni în final agresori.
- Oferă un model de utilizare a puterii. Exemplul pe care îl oferă pedeapsa corporală copiilor este violenţa, şi anume utilizarea forţei în scopul rezolvării problemelor. De fapt, toate pedepsele au învăţături similare. Copiii pot sau nu să înveţe lecţia la care ne gândim noi atunci când îi pedepsim („Nu mai face niciodată cutare lucrul”), dar cu siguranţă vor învăţa că, atunci când cei mai importanţi oameni din viaţa lor, modelele lor în viaţă, au o problemă, încearcă să o rezolve exercitându-şi forţa pentru a-1 face pe celălalt nefericit şi a-1 determina să capituleze. Pedepsele nu numai că înfurie copilul, dar îi „oferă în acelaşi timp un model de exprimare făţişă a ostilităţii”, observă un cercetător. Cu alte cuvinte, îi învaţă pe copii că forţa pune lucrurile la punct.
- Îşi pierd în timp eficienţa. Pe măsură ce copiii cresc, devine tot mai dificil să se găsească modalităţi prin care acţiunile asupra lor să fie suficient de neplăcute. (în acelaşi fel, devine extrem de dificil să găsim recompense din ce în ce mai atrăgătoare.) La un moment dat, ameninţările vor fi lipsite de fond, şi copiii vor ridica din umeri Ia „Eşti pedepsit!” sau „Fără bani de buzunar săptămâna asta!”. Acest lucru nu denotă cât sunt de încăpăţânaţi şi dificili copiii, şi nici că trebuie să găsiţi metode mai diabolice pentru a-i face să sufere. Ceea ce se sugerează de fapt este că, de la bun început, încercarea de a-i ajuta pe copii să devină oameni buni folosind pedepsele atunci când se comportă urât poate să fi fost o strategie nepotrivită. Priviţi lucrurile în modul următor: atunci când tinerii se întreabă de ce să fie drăguţi sau de ce să reziste unor tentaţii, părinţii au de ales. Ei pot apela la respectul şi încrederea pe care le-au cultivat iubindu-şi copiii în mod necondiţionat, folosind raţiunea şi puterea de convingere pentru a le explica cum îi poate afecta pe alţi oameni cutare sau cutare lucru. Sau pot să apeleze la puterea brută: „Dacă nu încetezi, vei fi pedepsit”. Problema abordării din urmă este că, odată ce puterea pe care o folosiţi se va diminua, căci aşa se va întâmpla, nu vă va mai rămâne nimic. După cum sublinia Thomas Gordon: „Rezultatul inevitabil al folosirii puterii în mod sistematic pentru a vă controla copiii atunci când sunt mici este că nu învăţaţi niciodată cum să influenţaţi”. Cu cât vă bazaţi mai mult pe pedeapsă, „cu atât influenţa asupra vieţii copiilor dumneavoastră va fi mai mică”.
- Erodează relaţia cu copiii. Atunci când pedepsim, devine mai dificil pentru copiii noştri să ne privească drept aliaţi afectuoşi, ceea ce este vital pentru o dezvoltare sănătoasă. Devenim însă (în ochii lor) legiuitori care trebuie evitaţi. Copiii foarte mici încep să înţeleagă faptul că părinţii lor, acele persoane măreţe, atotputernice, de care ei sunt total dependenţi, îi fac uneori să sufere intenţionat: acei uriaşi care mă ţin în braţe, mă leagănă, mă hrănesc şi îmi alungă lacrimile, uneori se străduiesc să îmi ia lucrurile dragi sau mă fac să mă simt iară valoare sau mă lovesc la fund (chiar dacă îmi zic în continuu că eu trebuie să „folosesc cuvintele”). îmi spun că reacţionează aşa din cauza unor lucruri pe care le-am făcut eu, dar tot ce pricep este că de acum înainte nu ştiu dacă pot să mai am încredere în ei sau dacă o să mă mai pot simţi în siguranţă cu ei. Ar fi prostesc să recunosc faţă de ei că sunt furios sau că am tăcut ceva rău, deoarece am învăţat că mă pot trimite la colţ, că mi se poate vorbi pe un ton lipsit complet de orice urmă de iubire sau pot fi chiar lovit Aşa că cel mai bine ar fi să păstrez distanţa.
- Distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante. Să ne imaginăm că unui copil i s-a spus că, din cauză că tocmai l-a lovit pe fratele său, trebuie să meargă în camera lui şi va rata programul preferat la TV. Haideţi să ne furişăm lângă el, în timp ce stă în pat. Ce credeţi că-i trece prin cap? Dacă vă gândiţi că reflectează la acţiunile Iui, zi- cându-şi în sine: „Acum înţeleg că e rău să-i faci pe oameni să sufere”, atunci chiar trebuie să continuaţi să-i trimiteţi pe copii în camera lor oricând se comportă inadecvat. Dacă totuşi, ca orice om care a petrecut câtva timp cu un copil real (sau a fost un asemenea copil), consideraţi scenariul de mai sus ridicol de îndoielnic, atunci de ce aţi recurge la această pedeapsă sau Ia oricare alta? Ideea că time-out reprezintă o formă acceptabilă de disciplinare pentru că oferă copiilor timp de reflecţie se bazează pe o premisă absurd de nerealistă. în general, pedepsele nu-i determină pe copii să reflecteze asupra lucrurilor întâmplate, şi chiar mai puţin asupra motivelor pentru care au făcut anumite lucruri şi la ce ar fi trebuit să facă în schimb. Pauzele îi determină pe copii să se gândească mai degrabă cât de răi sunt părinţii lor şi poate la cum se vor răzbuna (pe copilul care i-a băgat în bucluc). Mai presus de toate, este foarte probabil să-şi concentreze atenţia asupra pedepsei în sine: cât este de nedreaptă şi cum ar putea să o evite data viitoare. Pedepsirea copiilor – şi ameninţarea că o veţi face din nou în viitor dacă nu vă fac pe plac – reprezintă o modalitate excelentă pentru ei de a-şi perfecţiona aptitudinile de a nu fi prinşi. Dacă îi spuneţi unui copil: „Nu vreau să te mai prind făcând cutare lucru din nou”, atunci copilul va gândi: „în regulă! Data viitoare nu mă vei mai prinde!” îi impulsionează totodată puternic să mintă. (în contrast, copiii care nu sunt pedepsiţi sunt mai puţin înfricoşaţi să recunoască ceva ce au făcut.) Când părinţii care aplică pedepse sunt puşi în faţa nesincerităţii predictibile de care dau dovadă copiii crescuţi în disciplina tradiţională – „Nu am fost eu! Era deja spart!” nu pun la îndoială folosirea pedepsei, ci pedepsesc copilul din nou, de această dată pentru că a minţit.
- Îi fac pe copii să fie mai egocentrici. Cuvântul „consecinţe” este folosit foarte des, nu doar drept un eufemism pentru pedeapsă, dar şi drept o justificare a ei, ca în: „Copiii trebuie să înveţe că acţiunile lor au consecinţe”. Consecinţe pentru cine? Răspunsul este: pentru sine însuşi. Atenţia unui copil este concentrată puternic asupra modului în care va fi el însuşi afectat de încălcarea unei reguli sau de sfidarea unui adult, şi anume ce consecinţe va avea de înfruntat dacă este prins.
Cu alte cuvinte, atunci când pedepsim copiii, îi determinăm să se întrebe: „Ce doresc aceşti adulţi, care au în mâinile lor puterea, să fac şi ce mi se va întâmpla dacă nu îndeplinesc acest lucru?” Observaţi că este o reflexie în oglindă a întrebării puse acasă sau în clasă când copiilor li se promit recompense dacă sunt buni: „Ce-şi doresc ei să fac şi ce voi primi în schimb?” Ambele întrebări sunt legate de interesul personal şi ambele sunt foarte diferite de ceea ce am dori noi sa se întrebe ei: „Ce fel de persoană aş vrea să fiu?”
Nu-i de mirare că un grup de cercetători, descoperind că pedepsirea copiilor împiedică dezvoltarea lor morală, au folosit această descoperire subliniind că pedepsele „îl direcţionează pe copil spre consecinţele pe care le are comportamentul său asupra lui însuşi”. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra unor consecinţe punitive, incluzând time-out sau asupra recompenselor, incluzând laudele, cu atât mai puţin copiii vor lua în calcul modul în care acţiunile lor îi afectează pe alţii. (Este posibil însă să analizeze costurile şi beneficiile, şi anume să cântărească riscul de a fi prins şi pedepsit din nou ver- sus plăcerea de a face lucrul respectiv pe care nu ar trebui să-l facă.)
Aceste răspunsuri – calcularea riscurilor, găsirea unor soluţii pentru a nu fi prins, minciuna pentru a se proteja – au sens pentru copil- Sunt perfect raţionale. Ele nu sunt însă morale, datorită faptului că pedeapsa – de toate tipurile, prin însăşi natura ei – împiedică gândirea etică. Astfel, când susţinătorii disciplinei tradiţionale insistă că, atunci când copiii vor fi în „lumea reală”, vor trebui să facă faţă consecinţelor propriilor acţiuni, întrebarea ar fi: Care adult din lumea reală este descurajat să aibă un comportament imoral doar atunci când el însuşi va plăti preţul (dacă este prins)? Răspunsul nostru ar fi: Acel adult despre care cei mai mulţi dintre noi sperăm să nu fie copilul nostru de azi în devenire.
Ceea ce am vrut eu să demonstrez are valoare practică. După orice criteriu logic, pedeapsa pur şi simplu nu funcţionează foarte bine şi nu este realist să sperăm că mai multă pedeapsă (sau de natură diferită) va schimba lucrurile. Cum să le răspundem în schimb părinţilor care susţin că explicaţiile, argumentările, empatia şi alte soluţii nu au decât un impact restrâns şi de aceea ei cred că este nevoie să fie mai eficienţi în ceea ce le spun copiilor şi „să le atragă atenţia” prin impunerea unor consecinţe?
În primul rând, observaţi că această afirmaţie se bazează pe premisa că, fară adăugarea unor mecanisme de constrângere, copiii le vor ignora pe cele mai importante persoane din lumea lor. Este greu de crezut. Este adevărat, uneori copiii ignoră anumite lucruri spuse de noi, demonstrând cât de selectivi pot fi în ceea ce aleg să audă, atunci când îi chemăm la cină sau le spunem să facă curat, dar nu înseamnă că sunt orbi şi surzi la cuvintele şi acţiunile noastre.
Dimpotrivă, chiar şi cuvintele celui mai atent părinte – sau mai bine zis, mai ales ale lui – au o greutate nemaipomenită, tocmai pentru că sunt spuse de părinte. Poate cineva totuşi să susţină că ameninţările şi pedepsele solicită atenţia copiilor într-un mod diferit? Este adevărat, dar felul în care are loc acest lucru este foarte neproductiv. Aceleaşi caracteristici ale pedepselor care le fac imposibil de ignorat asigură totodată valenţa negativă pe care o au. Atenţia copiilor este în acest caz atrasă de durere, pe lângă faptul că o persoană de care ei depind a cauzat-o. Având în vedere acest lucru, sunt slabe şanse să avem rezultatele dorite.
Unii părinţi argumentează întru folosirea pedepselor, insistând că ei îşi iubesc cu adevărat copiii. Este fără îndoială adevărat. Se creează însă o situaţie foarte derutantă pentru copii. Este foarte dificil pentru ei să înţeleagă cum cineva care în mod evident ţine la ei îi face totodată să sufere din când în când. Se creează ideea denaturată, pe care copiii o poartă cu sine toată viaţa, că a cauza durere oamenilor face parte din iubirea pentru ei. Altfel spus, pot concluziona că iubirea este condiţionată, că durează doar cât timp oamenii fac ce vrem noi.
Un alt argument este că pedepsele nu sunt distructive atât timp cât sunt aplicate cu un motiv serios şi acesta este explicat copilului. Adevărul este că explicaţiile nu minimalizează efectele negative ale pedepselor, după cum nici pedepsele nu minimalizează efectele bune ale explicaţiilor,13 Să presupunem că îi explicaţi copilului ceva şi încercaţi să-1 faceţi să se concentreze pe modul în care altcineva se simte ca urmare a acţiunilor lui. îi spuneţi: „Annie, atunci când ai smuls jucăria din mâinile lui Jeffrey, l-ai supărat pentru că nu s-a mai putut juca cu ea”. Dar dacă, de obicei, o pedepsiţi pentru anumite abateri? Beneficiile explicaţiilor voastre pot foarte bine să nu mai aibă niciun efect. Dacă Annie ştie, din proprie experienţă, că o veţi trimite la colţ sau îi veţi face ceva neplăcut, ea nu se gândeşte la Jeffrey. Ea este îngrijorată cum o va afecta pe ea însăşi. Cu cât este ea mai îngrijorată de pedeapsă, cu atât sunt mai slabe şansele să tragă învăţăminte etice.
Dacă puneţi laolaltă informaţiile din acest capitol cu discuţia din Capitolul 2, se detaşează un tipar important. Ceea ce eu am descris drept abordarea „a face ceva cuiva”, care include parentingul condiţionat, se încadrează într-un continuum care arată aşa:
Nu vreau spun că a bate un copil şi a-i zice „Bravo!” sunt egale din punct de vedere moral. Sunt însă relaţionate din punct de vedere conceptual. Sunt îngrijorat în legătură cu toate tehnicile enumerate și cu presupunerile care fac legătura între ele. Din experienţa mea, părinţii nu înclină foarte mult să exploreze alternativa „a lucra împreună”, cât timp ei consideră că este de-ajuns să aleagă una dintre variantele „a face ceva cuiva” din partea dreaptă a diagramei. De aceea am subliniat atât de mult importanţa respingerii modelului în întregime.
De fapt, eu pun totodată la îndoială ideea potrivit căreia „cu cât sunt mai multe metode, cu atât e mai bine”. Există tendinţa de a se respinge argumentele care susţin că o anumită abordare de parenting nu este bună şi trebuie înlocuită cu o alta. „De ce să nu le îmbini?” întreabă unii. „Nu e necesar să arunci totul. Poţi folosi ce funcţionează!”
În primul rând, ar trebui să ne punem din nou întrebarea: „Să funcţioneze în ce scop şi cu ce repercusiuni?” Adevărata problemă este că diferite strategii au scopuri diametral opuse. Una poate anula efectele pozitive ale alteia. Astfel, consecinţele pedepselor pot submina efectele unei abordări adecvate de parenting, dacă cele două sunt combinate.
Poate că vă amintiţi zicala populară, confirmată de generaţii de fermieri şi vânzători de legume-fructe, care zice că un măr putrezit poate strica un butoi întreg cu mere bune. Ar fi forţat să comparăm un soi de etilenă psihologică eliberată de disciplina tradiţională cu gazul eliberat de fructul stricat. Se pare însă că, în căutările noastre pentru rezultatul optim, ar trebui să abandonăm anumite practici, şi nu să îndesăm peste ele altele, mai bune. Trebuie să eliminăm elementele rele, precum pedeapsa şi recompensa, astfel încât cele bune să poată să funcţioneze.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .