Două modalităţi de a creşte copiii: premise de bază

continuare

Fiica mea, Abigail, a străbătut o perioadă grea la câteva luni după împlinirea vârstei de patru ani, care poate avea legătură cu apariţia unui rival.

A început să nu mai răspundă pozitiv la rugăminţile noastre, să se răstească şi să bată din picior. Ritualurile şi tranziţiile obişnuite deveneau rapid o încleştare de forţe. îmi aduc aminte că, într-o seara, a promis că intra să facă baie imediat după cină. Nu a făcut-o, iar când i-am reamintit de promisiunea ei, a început să ţipe îndeajuns de tare cât să-şi trezească frăţiorul. Când i-am cerut să vorbească mai încet, a ţipat din nou.

Iată, aşadar, întrebarea: Odată lucrurile revenite la calm, trebuia ca soţia şi cu mine să continuăm cu rutina obişnuită seară de seară de a o ţine în braţe şi a-i citi o poveste? Parentingul bazat pe iubire condiţionată spune că nu: nu am face decât să-i răsplătim compor­tamentul inacceptabil, dacă am continua să desfăşurăm activităţile plăcute obişnuite. Acele activităţi ar trebui suspendate, iar ea ar tre­bui înştiinţată, cu blândeţe dar ferm, de ce am impus această „con­secinţă”.

Această linie de conduită ne este foarte cunoscută şi o găsim re­comandată de foarte multe cărţi pentru părinţi. Mai mult, trebuie să recunosc ca ar fi fost tare satisfăcător pentru mine, la un anumit nivel, să dau milităria jos din pod, deoarece eram serios deranjat de atitudinea sfidătoare a lui Abigail. M-ar fi făcut să simt că eu, ca părinte, puneam piciorul în prag, anunţând-o că nu are voie să se comporte astfel. Aş fi revenit eu la pupitrul de comandă.

Abordarea necondiţionată, pe de altă parte, spune că este mai bine să rezistăm acestei tentaţii, sa o luăm în braţe şi să citim po­vestea, ca de obicei. Dar acest lucru nu înseamnă să ignorăm ce s-a întâmplat. „Parenting necondiţionat” nu este un termen simandicos, sinonim cu a-i lăsa pe copii să facă ce vor ei. Este foarte important (odată ce furtuna a trecut) să învăţăm şi să reflectăm împreună la cele întâmplate – ceea ce am şi făcut cu fiica noastră după ce i-am citit o poveste. Orice lecţie am fi vrut să-i transmitem, probabilitatea ca ea să o înveţe era mult mai mare dacă ştia că iubirea noastră pen­tru ea nu s-a diminuat din cauza purtării ei.

Fie că am reflectat sau nu la aceste două abordări ale educaţiei, fiecare dintre ele se bazează pe un set distinct de convingeri despre psihologie, despre copii şi chiar despre natura umană. Abordarea condiţionată este strâns legată de curentul din psihologie ce poar­tă numele de behaviorism, cel mai adesea asociat cu B.F. Sldnner. Caracteristica sa de bază este, aşa cum indică şi denumirea, axarea exclusivă pe comportament (behavior, în limba engleză – n.red.). Această abordare consideră că tot ce contează la fiinţa umană este ceea ce vezi şi poţi măsura. Nu poţi vedea o dorinţă, o frică, aşa că mai bine te concentrezi pe ceea ce fac oamenii.

Mai mult, se consideră că toate comportamentele încep şi înce­tează, se dezvoltă sau se diminuează dacă sunt sau nu „consolidate”. Behavioriştii pornesc de la premisa că tot ceea ce facem poate fi ex­plicat prin prisma obţinerii unei anumite recompense fie una oferită în mod intenţionat, fie una care vine în mod natural. Dacă un copil este afectuos cu părinţii sau îşi împarte desertul cu un prieten, se spune că acest lucru se datorează doar faptului că în trecut acţiunea a avut ca rezultat o consecinţă plăcută.

Pe scurt: elementele externe, precum recompensele (sau pe­depsele) pentru ce am făcut, determină modul cum ne comportăm, iar modul cum ne comportăm reprezintă ceea ce suntem. Chiar şi persoane care nu au citit niciodată cărţile lui Skinner par să fi accep­tat aceste premise. Când părinţii şi dascălii discută neîncetat despre „comportamentul” unui copil, acţionează ca şi cum nimic nu mai contează în afara lucrurilor care se văd. Nu mai contează cine sunt copiii, ce gândesc, ce simt, ce nevoi au. Nu se mai gândeşte nimeni la motive sau valori: ideea este să se schimbe cumva ceea ce fac. Prin urmare, o invitaţie de a vă baza în exclusivitate pe tehnici de disciplinare al căror unic scop este să-i facă pe copii să se poarte – sau să înceteze să se mai poarte – într-un anumit fel.

Iată un exemplu banal, tipic şi mai explicit al abordării behavio-riste: poate că aţi întâlnit părinţi care îi forţează pe copii să-şi ceară scuze după ce au făcut un lucru care a rănit pe cineva. („Cere-ţi ier­tare!”) Ce se întâmplă aici? Părinţii cred oare că, dacă îi fac pe copii să rostească aceste cuvinte, ca prin farmec, vor şi simţi părerea de rău, în ciuda tuturor dovezilor care arată contrariul? Sau, mai greşit, oare nici nu le pasa dacă respectivul copil regretă ce a făcut, pentru că oricum sinceritatea n-are nicio valoare şi tot ce contează este rostirea cuvintelor potrivite? Scuzele obligatorii îi învaţă pe copii să spună lucruri pe care nu le simt, aşadar, să mintă.

Dar aici nu avem doar o practică parentală izolată care ar tre­bui regândită. Este unul dintre multele exemple posibile ale mo­dului în care gândirea skinneriană – comportamentul este tot ceea ce contează – ne-a îngustat înţelegerea copiilor şi ne-a per­vertit modul în care ne raportăm la ei. întâlnim această abordare şi în cadrul programelor care au menirea să-i instruiască pe copii să se culce singuri sau să folosească oliţa. Din perspectiva acestor programe, este irelevantă cauza pentru care copilul plânge în în­tuneric. Ar putea fi vorba despre groază, plictiseală, singurătate, foame sau altceva. în mod similar, nu contează ce motiv are un copil mic când refuza să facă pipi la toaletă când îi cer părinţii. Experţii care oferă reţete pas cu pas pentru „a-i învăţa” pe copii să doarmă singuri în camera lor sau care ne îndeamnă să le oferim steluţe aurii, bomboane M&M sau laude când fac pipi la toaletă nu sunt preocupaţi de gândurile, sentimentele şi intenţiile care generează un comportament, ci doar de comportamentul în sine. (Deşi nu am efectuat un studiu suficient de riguros în privinţa aceasta, intuiesc următoarea regulă: valoarea unei cărţi de parenting este invers proporţională cu frecvenţa cuvântului „compor­tament”.)

Dar să ne întoarcem la Abigail. Educaţia parentală condiţionată consideră că, dacă-i citim din carte, exprimându-ne astfel iubirea permanentă pe care o simţim faţă de ea, nu reuşim decât să o în­curajăm să facă o nouă criză. în acest mod, ea îşi va însuşi ideea că este normal să-l trezească pe bebeluş şi să refuze să facă baie, pentru ca va interpreta afecţiunea noastră drept o consolidare a comporta­mentului ei.

Educaţia bazată pe iubire necondiţionată priveşte această situ­aţie şi persoanele implicate foarte diferit. în primul rând, ne cere să conştientizăm că motivele comportamentului lui Abigail sunt mai mult „în interiorul ei” decât „în exterior”. Acţiunile ei nu pot fi ex­plicate neapărat în mod mecanic, uitându-ne doar la forţele externe, precum reacţiile pozitive la comportamentele ei anterioare. Poate că este copleşită de temeri pe care nu le poate numi sau de o frustrare pe care nu ştie să o exprime.

În parentingul necondiţionat, considerăm că un comportament este doar expresia externă a sentimentelor, gândurilor, nevoilor şi in­tenţiilor. Pe scurt, contează şi copilul din spatele unui comportament, nu mimai comportamentul Copiii nu sunt animale de companie ce trebuie dresate, nici computere, programate să răspundă în mod pre- dictibil la un anumit input. Ei se.comportă într-un anumit fel, şi nu în altul, din diverse motive, unele dintre ele dificil de identificat. însă nu putem, pur şi simplu, să ignorăm acele motive şi să reacţionăm numai la rezultatul lor (şi anume la comportament). într-adevăr, fie­care dintre acele motive necesită probabil o altă atitudine din partea noastră. Dacă, de exemplu, se dovedeşte că Abigail a fost de fapt re­calcitrantă deoarece era îngrijorată de implicaţiile pe care le poate avea atenţia atât de mare pe care noi i-o acordam fratelui ei mai mic, atunci va trebui să gestionăm acest aspect, nu doar să smulgem din rădăcină modul în care ea îşi exprimă frica.Pe lângă eforturile noastre de a înţelege şi a gestiona motivele specifice ale unei acţiuni specifice, există un imperativ mai important ca orice: ea are nevoie să ştie că noi o iubim, indiferent ce se întâm­plă. De fapt, este cu atât mai important ca tocmai în seara aceasta să o ţinem în braţe, determinând-o să vadă din acţiunile noastre faptul că dragostea pe care i-o purtăm este de netăgăduit. Acest lucru o va ajuta să treacă cu bine prin această perioadă dificilă.

în orice caz, este foarte puţin probabil ca impunerea unei pedepse sa fie constructivă. Asta ar genera mai mult ca sigur o nouă criză de plâns. Şi chiar dacă ar avea succes în a o reduce temporar la tăcere ~ sau în a-i înăbuşi pornirea de a exprima ceea ce simte mâine-seară, temându-se să nu ne îndepărtăm de ea -, impactul nu are cum să fie pozitiv. Un lucru adevărat, in primul rând, pentru că nu se referă la ceea ce se petrece în mintea ei, şi în al doilea rând, pentru că ceea ce noi am percepe drept o lecţie, ea ar resimţi drept o privare de iubire.

În sens larg, acest lucru o va face şi mai nefericită, simţindu-se probabil singură şi lipsită de sprijin. în sens specific, o va învăţa că este iubită – şi demnă de iubire – numai atunci când se comportă cum ne dorim noi. Rezultatele cercetărilor pe care le voi trece ime­diat în revistă susţin cu tărie că lucrurile nu vor face decât să se în­răutăţească.

Pe măsură ce am reflectat la aceste chestiuni de-a lungul anilor, am ajuns să cred că parentingul condiţionat nu poate fi explicat pe deplin de behaviorism. Mai este ceva acolo. încă o dată, imaginaţi-vă situaţia: o fetiţă urlă, în mod evident supărată, iar când se linişteşte, tăticul ei se aşază în pat lângă ea şi-i citeşte povestea cu cele două broscuţe. Susţinătorul abordării condiţionate exclamă: „Nu, nu, nu! Nu faci decât să îi întăreşti comportamentul nedorit. O înveţi că este în regulă să fie obraznică”.

Această interpretare nu reflectă doar presupunerea legată de ce învaţă copiii într-o situaţie dată sau de cum învaţă. Reflectă o per­spectivă sumbră asupra copiilor şi, prin extensie, asupra întregii umanităţi. Porneşte de la ipoteza că, dacă li se permite câtuşi de puţin, copiii profită de noi. Dă-le un deget, şi-ţi iau toată mâna! Ei vor trage cele mai proaste învăţăminte dintr-o situaţie ambiguă (nu „Sunt iubit oricum!”, ci „Super! E în regulă să fac prostii!”). Accepta­rea fară condiţionare va fi interpretată drept o permisiune de a se purta egoist, lacom, capricios sau nepăsător. Cel puţin parţial, aşadar, parentingul condiţionat se bazează pe concepţia cinică la maximum că acceptarea copiilor aşa cum sunt le dă undă verde să fie răi, pentru că, în fond şi la urma urmei, chiar aşa şi simt.

La polul opus, în parentingul necondiţionat, pornim de la con­ştientizarea faptului că scopul lui Abigail nu este să mă facă nefericit. Ea nu este o fiinţă afurisită. Ea îmi transmite, în singurul mod pe care îl cu­noaşte, că ceva este în neregulă. Poate fi ceva ce tocmai s-a întâmplat sau poate fi vorba despre probleme pe care le poartă în suflet de ceva vreme. Această abordare le oferă copiilor un vot de încredere şi infirmă presu­punerea că ei vor trage învăţăminte greşite din iubirea noastră sau că se vor comporta întotdeauna urât, dacă vor crede că pot scăpa nepedepsiţi.

Această perspectivă nu este romantică sau nerealistă, şi nici o negare a faptului că într-adevăr copiii (ca şi adulţii, de altfel) fac uneori chestii urâte. Copiii au nevoie să fie ghidaţi şi ajutaţi, de acord, însă nu sunt mici monştri care trebuie îmblânziţi sau struniţi. Ei au capacitatea de a fi plini de compasiune sau agresivi, altruişti sau egoişti, cooperanţi sau competitivi. Depinde foarte mult de modul cum sunt crescuţi – printre altele, şi de faptul de a se simţi iubiţi necondiţionat. Iar când un copil mic face o criză de furie sau refuză să intre în cadă aşa cum a promis, acest lucru poate fi înţeles şi prin prisma vârstei pe care o are – şi anume, a incapacităţii de a înţelege sursa nemulţumirii sale, de a-şi exprima sen­timentele într-un mod mai acceptabil, de a-şi aduce aminte să se ţină de promisiune. în esenţă, aşadar, alegerea între parenting condiţionat şi parenting necondiţionat reprezintă de fapt o alegere între două moduri radical diferite de a vedea natura umană.

Dar mai există un set de supoziţii care ar trebui dezvăluite. în societatea noastră, suntem învăţaţi că lucrurile bune trebuie întot­deauna câştigate, şi niciodată dăruite. într-adevăr, mulţi se înfurie la gândul încălcării acestei reguli. Observaţi, de exemplu, ostilitatea manifestată de multe persoane faţă de ajutorul social şi faţă de cei care beneficiază de acesta. Sau, în companii, folosirea la scară largă a schemei de plată în raport cu performanţa. Sau la numărul de profe­sori care definesc orice este plăcut (precum recreaţia) drept un răs­făţ, un fel de răsplată pentru că te-ai ridicat la nivelul aşteptărilor.

în ultimă instanţă, parentingul condiţionat reflectă tendinţa de a vedea aproape orice interacţiune umană, chiar şi între membrii unei familii, drept o tranzacţie economică. Legile pieţei – cerere şi ofertă, după faptă şi răsplată – au fost ridicate la rangul de principii universale şi absolute, ca şi cum totul din viaţa noastră, inclusiv ce facem cu copiii noştri, este similar cu achiziţionarea unei maşini sau închirierea unui apartament.

Un autor de cărţi pentru copii – nu întâmplător un susţinător al behaviorismului – zice în felul următor: „Dacă doresc să îmi scot copilul la plimbare sau chiar dacă doresc să îl îmbrăţişez sau să îl sărut, trebuie în primul rând să mă asigur că merită”.² înainte să concluzionaţi că această perspectivă aparţine unui extremist, gândiţi-vă că eminentul psiholog Diana Baumrind a făcut o remarcă similară contrară educaţiei parentale necondiţionate, declarând că „regula reciprocităţii, a plăţii în funcţie de valoarea primită, este o regulă a vieţii care ni se aplică tuturor”.

Chiar şi mulţi autori şi terapeuţi care nu se referă în mod explicit la această problemă tind să se bazeze tot pe un soi de model econo­mic. Dacă citim printre rânduri, sfaturile lor par să-şi aibă rădăcina în convingerea că, atunci când copiii nu se comportă cum ne dorim, tre­buie să-i privăm de lucrurile la care ţin. în fond, nimeni nu ar trebui să primească ceva pe nimic. Nici măcar fericirea. Sau iubirea.

De câte ori nu aţi auzit spunându-se ~ apăsat, în mod sfidător – că un lucru sau altul este „un privilegiu, nu un drept”? Uneori, visez sa fac un studiu pentru a determina ce însuşiri de personalitate gă­sim în general la persoanele care susţin acest punct de vedere. Ima- ginaţi-vă un om care insistă că orice lucru, de la îngheţata la atenţia acordată, ar trebui condiţionat de modul în care se comportă copiii şi care spune că aceste lucruri nu ar trebui să fie niciodată oferite pur şi simplu. Vă puteţi imagina această persoană? Ce expresie vedeţi pe chipul ei? îi place cu adevărat să se afle în preajma copiilor? V-aţi dori să o aveţi ca prieten?

De asemenea, când aud replica „privilegiu, nu drept”, mă întreb întotdeauna oare ce înţelege respectiva persoană prin drept. Exista vreun lucru la care oamenii au dreptul, pur şi simplu? Nu există relaţii pe care am vrea să le scutim de legile economice? Este adevărat că adulţii se aşteaptă să fie remuneraţi pentru munca lor, după cum se aşteaptă să plătească pentru mâncare şi alte lucruri. întrebarea este însă dacă sau în ce condiţii o „regulă a reciprocităţii” similară se aplică relaţiilor noastre cu rudele şi prietenii. Psihologii sociali au observat că există, într-adevăr, persoane cu care avem ceea ce se poate numi o relaţie de schimb: fac ceva pentru tine, dacă şi tu faci ceva pentru mine (sau îmi dai ceva). însă menţionează fară întâr­ziere că acest lucru nu este valabil, şi nici nu am dori să fie, pentru toate relaţiile noastre, unele fiind bazate pe grija faţă de cineva, nu pe reciprocitate. Mai mult, un studiu a demonstrat că persoanele care percep relaţia cu partenerul de viaţă ca pe un schimb, având grijă să primească atât cât oferă, tind să aibă relaţii mai puţin satisfăcătoare;Când copiii noştri vor creşte, ii se vor ivi numeroase ocazii să-şi ocupe locurile ca agenţi economici, consumatori şi muncitori, roluri în care regulile interesului personal şi termenii schimbului pot fi es­timate cu precizie. Dar în parenting necondiţionat insistăm ca fa­milia să fie o oază, un refugiu, departe de astfel de tranzacţii. Iubirea părintească, mai ales, nu trebuie răsplătită nicicum. Este, pur şi sim­plu, un dar. Toţi copiii au dreptul la ea.

Dacă aceste lucruri au sens pentru voi şi dacă şi celelalte premise ale parentingului necondiţionat vă par adevărate – anume, că trebuie să privim copilul ca întreg, nu numai prin prisma comportamentu­lui său, că nu trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău de la copiii noştri şi aşa mai departe atunci este necesar să contestăm toate tehni­cile de disciplinare convenţionale care se bazează pe opusul acestor premise. Practicile care definesc parentingul condiţionat tind să fie modalităţi prin care impunem copiilor supunerea. Prin contrast, sugestiile oferite în a doua parte a cărţii, care decurg în mod firesc din ideea de parenting necondiţionat, sunt variaţiuni pe tema co­laborării cu copiii pentru a-i ajuta să devină oameni buni, care să ia deciziile potrivite.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .