extreme-care-se-opun

 Extreme care se opun

Este paradoxal faptul că tocmai acei părinţi preocupaţi să-şi controleze copiii ajung să aibă mai puţin control asupra lor. Povestea însă nu se sfârşeşte aici. Mult mai important este faptul că această abordare bazată pe control nu este doar ineficientă, ci şi foarte dăunătoare, chiar şi atunci când pare sa funcţioneze. Aşa cum mi-a spus odată Thomas Gordon, creatorul Training-ului Părinţilor Eficienţi: „Mediile despotice îi îmbolnăvesc pe oamenii. Fireşte, oamenii nu se îmbolnăvesc cu toţii în acelaşi mod. Psihoterapeuţii şi-au dat seama, cu mult timp în urmă, că aceeaşi cauză poate determina rezultate foarte diferite de la caz la caz. De exemplu, unele persoane care se îndoiesc de valoarea lor se demoralizează singure şi au un grad mare de insecuritate. Altele însă, având aceleaşi îndoieli, pot părea arogante şi înfumurate, dând impresia că ar com­pensa stima de sine scăzută prin grandoare. Astfel, două persona­lităţi aparent opuse pot avea în comun aceeaşi rădăcină. Se întâmplă acelaşi lucru când părinţii insistă pe un control ab­solut. Unii copii devin excesiv de supuşi, iar alţii excesiv de sfidători. Vom lua fiecare dintre aceste reacţii pe rând.

Mulţi părinţi visează să aibă copii care fac întotdeauna ce li se spune, dar, aşa cum am subliniat şi în Introducere, nu este un semn bun atunci când copiii sunt intimidaţi pentru a se supune. Ne dis­trăm pe seama acelor „yesmeni” de la slujbă, acea categorie de an­gajaţi care nu îl contrazic niciodată pe şef. Şi atunci ce ne face să credem că ar fi ideal să avem copii slugarnici?

În 1948, în revista Child Development („Dezvoltarea copilului”), s-a publicat unul dintre primele studii de cercetare pe acest subiect, care prezenta ca rezultat faptul că preşcolarii care proveneau din fa­milii care-i controlau aveau tendinţa să fie „liniştiţi, bine-crescuţi, supuşi” Totodată, ei nici nu inter acţionau prea mult cu colegii lor şi părea că le lipseşte curiozitatea şi originalitatea. „Controlul autoritar determină conformism, prin pierderea libertăţii personale”, conclu­ziona cercetătorul.

Mai bine de patru decenii mai târziu, în 1991, aceeaşi revistă pu­blica un studiu efectuat pe 4.100 de adolescenţi. Ideea era, din nou, să se observe cât de bine le merge acestor copii din punct de vedere psihologic şi social, şi apoi să se compare rezultatele cu modul în care au fost ei crescuţi. S-a concluzionat că acei adolescenţi care avuseseră părinţi autoritari au obţinut punctaje mari la „gradul de supunere şi conformare la standardele adulţilor”. Cercetătorii au adăugat însă că „tinerii păreau să fi plătit cu încrederea în sine – având un grad de autonomie scăzut şi o percepţie negativă asupra propriilor abilităţi sociale şi convenţionale. Tiparul general sugerează că aceşti adoles­cenţi au fost supuşi prin forţă„.

Supunerea excesivă este, prin urmare, un rezultat al controlului excesiv. Aceeaşi manieră de parenting îi împinge însă pe copii şi spre cealaltă extremă: de a se răzvrăti împotriva tuturor. Voinţa lor, gân­direa lor, nevoia de a avea un cuvânt de spus în legătură cu propria viaţă au fost nimicite, şi singurul mod în care mai pot căpăta puţină autonomie este sfidarea.

Când îi facem pe copii să se simtă neputincioşi, forţându-i să se supună voinţei noastre, generăm adesea o mânie puternică, şi, doar pentru că această mânie nu poate fi exprimată pe moment, nu în­seamnă că ea dispare. Ce se întâmplă cu ea depinde de personalitatea copilului şi de specificul situaţiei. Uneori, rezultatul este un număr mai mare de conflicte cu părintele. Aşa cum observa şi Nancy Samalin, chiar şi „atunci când câştigăm, pierdem, de fapt. Când îi de­terminăm pe copii să ne asculte prin forţă, ameninţări sau pedepse, îi facem să se simtă neputincioşi. Cum nu suportă să se simtă ne­putincioşi, vor provoca o nouă confruntare pentru a arăta că mai au încă oarece putere”. De unde învaţă să-şi folosească această putere? De la noi! Tacticile de parenting autoritar nu doar îi înfurie, ci îi şi îndrumă totodată cum să-şi direcţioneze mânia spre altă persoană.

Unii copii pot creşte cu o nevoie constantă de a da cu tifla au­torităţii. Uneori, ei aduc toată această ostilitate la şcoală sau la locul de joacă. (Studiile arată că acei copii crescuţi de părinţi autoritari, chiar şi la trei ani, au tendinţa să-i deranjeze sau să-i agreseze pe tovarăşii lor de joacă, rezultatul fiind că aceştia din urmă nu mai vor să aibă de-a face cu ei. Evident că această izolare forţată nu este în beneficiul dezvoltării lor.

Uneori, dacă unui copil îi este frică să fie sfidător pe faţă, va găsi o cale să o facă pe la spate. Stilul dictatorial de parenting poate ge­nera copii atât de cuminţi, încât şi vecinii plesnesc de invidie. To­tuşi, de cele mai multe ori, ei doar au învăţat cum să fie mai şireţi în privinţa năzdrăvăniilor lor care câteodată iau forma unor răutăţi îngrijorătoare. Par a fi copiii perfecţi, dar de fapt duc o „viaţă dublă”, după cum dezvăluia un terapeut: „Deoarece părinţii noştri au in­sistat în a-şi exercita controlul asupra vieţii noastre, ne-am creat o viaţă de care ei ştiau, şi una despre care habar nu aveau”. Astfel de copii riscă, în timp, să se confrunte cu diferite probleme psihologice. Totodată, ei pot să fie îngroziţi şi, ca urmare, complet deconectaţi de oamenii care se poartă cu ei în acest fel. în consecinţă, ca şi în ca­zul iubirii condiţionate, un control prea rigid dă rezultate pe termen scurt, însă efectele asupra relaţiei pe care o avem cu copiii noştri sunt devastatoare.

O mamă a oferit o mărturie interesantă într-un mesaj postat pe un forum de discuţii. Ea descria un Crăciun petrecut cu rudele soţul lui ei, care fuseseră crescute – şi acum îşi creşteau copiii – într-o dis­ciplină strictă. în timpul vacanţei, ei au povestit diferite escapade din tinereţe. „Copiii ăia cuminţi, disciplinaţi, politicoşi se transformau în haimanale de fiecare dată când nu erau pe fază părinţii”, povestea ea. „Făceau lucruri la care eu nici nu m-aş fi gândit vreodată” în schimb, în familia ei, „nu existase niciodată vreun set de note bune, vreun program de recompensare, scheme de pedepsire, bătăi la fund sau retragerea privilegiilor” Dar femeia jura că nici nu existase vreo­dată vreun comportament inadecvat grav.

Nu doresc să afirm că sfidarea este întotdeauna ceva îngrijorător. O doză de răzvrătire este perfect normală şi sănătoasă, mai ales în jurul vârstei de doi-trei ani, şi apoi, din nou, la începutul adoles­cenţei. Aici însă eu mă refer la un anumit tip de sfidare, exacerbată şi de reacţie, care durează mai mult şi are rădăcini mai adânci. Aceşti copii sunt dovada vie că un stil de parenting care vizează mai ales obţinerea supunerii eşuează din cauza unor cauze interne, pe lângă faptul că aduce cu sine şi multe alte probleme.

Care este alternativa la a fi excesiv de supus sau excesiv de sfidător? Cum arată astfel de copii? Ei bine, ca reacţie la cererile părinţilor şi mai târziu, din partea altor persoane ei vor alege să spună uneori „da” şi alteori „nu”, fară să se simtă mânaţi să se su­pună sau să sfideze. Pot face deseori ceea ce li se cere, mai ales când consideră că este just şi important pentru persoana care emite rugă­mintea. Părinţii acestor copii le-au umplut rezervoarele cu încredere tratându-i cu respect, explicând motivele pentru care cer un anumit lucru, evitând aşteptările nerealiste de supunere. Aceşti părinţi s-au împăcat cu ideea că uneori cei mici îşi vor manifesta autonomia prin sfidare, şi nu au reacţii exagerate când se întâmplă asta.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

Leave Your Reply