Fiţi autentic (fiți autentic)
Unele persoane sunt acuzate că încearcă să fie prietenii propriilor copii, şi nu părinţii. Sunt de acord că această confuzie poate fi deplasată şi ineficientă. Dar chiar dacă este necesar să le fim mai mult decât amici, nu trebuie să încetăm niciodată să fim oameni pentru ei. Nu ar trebui să ne ascundem în spatele rolurilor de Tată sau Mamă într-atât, încât să ne pierdem latura umană (sau legătura umană cu ei).
Nu spun să le dezvăluim toate detaliile intime ale vieţii noastre. Există lucruri pe care le putem împărtăşi doar când ei au o anumită vârstă şi altele pe care nu le vom putea împărtăşi niciodată. însă, există o anumită autenticitate care lipseşte în modul în care unii părinţi se poartă cu cei mici. O lipsă care poate fi resimţită acut, dacă un copil nu reuşeşte să identifice exact ce lipseşte sau nu este în ordine în relaţia cu părinţii.
Oamenii reali au nevoi, au activităţi pe care le fac cu drag şi altele pe care le urăsc. Copiii ar trebui să ştie asta. Oamenii reali uneori se enervează, sunt distraşi sau obosiţi. Nu sunt întotdeauna siguri ce este bine să facă. Uneori spun lucruri fără să se gândească şi apoi le regretă. Nu ar trebui să ne pretindem mai competenţi decât suntem. Când o dăm în bară, ar fi frumos să recunoaştem: „Ştii, scumpo, m-am mai gândit la ce am zis aseară şi cred că am greşit”. Sfatul meu este ca măcar de două ori pe lună să cereţi scuze copilului pentru o greşeală pe care aţi facut-o. De ce de două ori pe lună? Nu ştiu. Mie îmi sună bine. (Aproape toate sfaturile din cărţile de parenting sunt la fel de arbitrare. Măcar eu recunosc acest lucru!)
Există două motive pentru a cere scuze copilului. în primul rând, le oferiţi un model de comportament. Am menţionat mai devreme că nu are sens să. forţaţi copiii să spună că le pare rău, când de fapt nu le pare. Un mod mult mai eficient de a-i familiariza cu ideea de scuze este să le arătaţi cum se face. în al doilea rând, când vă cereţi scuze, coborâţi de pe piedestalul de părinte perfect şi le reamintiţi că nu sunteţi infailibili. De fapt, le demonstraţi că este posibil să recunoaştem (faţă de noi şi de ceilalţi) că facem greşeli şi că uneori este vina noastră, iară să ne pierdem demnitatea sau să ne simţim lipsiţi de valoare.
Motivele
pentru care este foarte important sa ne cerem scuze sunt aceleaşi pentru care majoritatea părinţilor nu o fac. În definitiv, ne putem simţi atât de bine pe acel piedestal, pe o poziţie de autoritate supremă şi de necontestat. Când vă cereţi scuze, acceptaţi să fiţi vulnerabili, ceea ce nu este uşor pentru mulţi dintre noi – în parte, din cauza vulnerabilităţii extreme pe care am trăit-o în copilărie.
Mai mult, unii părinţi se tem că, dacă vor lăsa de la ei şi vor crea relaţii autentice, calde, cu copiii, capacitatea lor de a-i controla va fi compromisă. în parentingul condiţionat, când aceste două obiective se ciocnesc, controlul este adesea preferat în detrimentul apropierii. Se poate observa acest lucru chiar şi în modul subtil în care părintele se distanţează de copil, vorbind despre sine la persoana a III-a („Mami trebuie să plece acum”), mult timp după ce copilul înţelege cum funcţionează pronumele.
Copiii vor continua să ne stimeze şi dacă suntem sinceri în legătură cu limitările noastre, şi dacă le vorbim din inima, şi dacă văd că, în ciuda privilegiilor şi înţelepciunii pe care le conferă maturitatea, suntem, în definitiv, doar oameni care încearcă să-şi croiască un drum în lume, să facă ce este bine, să pună în balanţă nevoile tuturor, să continue să înveţe… la fel cum sunt şi ei. De fapt, cu cât suntem mai autentici cu ei, cu atât mai mult ne vor respecta.
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN (va urma).
