Frica de a fi judecat

Frica de a fi judecat

Frica de a fi judecat

Unii părinţi trăiesc cu groaza de ce ar putea alte persoane – nu numai prietenii şi rudele lor, dar şi judecătorul fara nume şi om­niprezent numit „lumea” – să zică despre copiii lor şi astfel despre abilităţile lor de părinţi. Această frică are cele mai puternice efecte atunci când este combinată cu celelalte două menţionate mai sus. Chiar şi părinţii cei mai încrezători se simt uneori inconfortabil la gândul că cineva, undeva, s-ar putea gândi: „Mama aceea chiar nu ştie ce face. Ia priveşte-i pe copiii ei!”

Gândiţi-vă cât de multe dintre acţiunile noastre cu copiii sunt determinate de îngrijorările pe care le avem în legătură cu modul în care ne pot percepe ceilalţi adulţi. Un adult îi întinde ceva bebe­luşului nostru, şi noi intervenim imediat: „Nu spui «mulţumesc»?” ne adresăm noi ostentativ bebeluşului, deşi este evident că nu poate s-o facă şi poate fi chiar prea mic ca să înveţe din exemplul nostru. Ceea ce facem de fapt este să vorbim adultului, prin copil, subliniind faptul că noi ştim răspunsul politicos şi modul potrivit de creştere a copiilor.

După cum am spus, oamenii din cultura noastră tind să învino­văţească părinţii dacă nu sunt îndeajuns de autoritari – şi tind să fie încântaţi de copiii care sunt „bine-crescuţi”, şi nu curioşi, să zicem.

Astfel, dacă combinăm anxietatea părinţilor de a nu fi judecaţi cu direcţia cea mai probabilă a acelei judecăţi, vom concluziona: avem tendinţa de a recurge la practici coercitive şi de a deveni preocupaţi de nevoia de a ne controla copiii atunci când suntem în public. Ca şi în cazul altor temeri, acest lucru poate determina instaurarea unei profeţii care se împlineşte pe sine, astfel că atunci când noi devenim mai stricţi cu copiii, de frica a ceea ce ar putea gândi alte persoane, putem determina de fapt mai multe comportamente nedorite din partea copiilor.

Frica pentru siguranţa copiilor noştri

Toţi părinţii afectuoşi le poartă de grijă copiilor lor, mai ales în condiţiile în care ziarele sunt pline de poveşti care îţi fac pielea de gă­ină, despre lucrurile rele ce li se pot întâmpla oamenilor buni. Până să devin părinte, nu am realizat cât de dificil poate fi să ştii când aces­te îngrijorări sunt legitime şi când sunt exagerate, şi când modul în care răspundem depăşeşte limita care desparte măsurile de precauţie normale de o hiper-protecţie sufocantă.

Totuşi, este destul de clar că anumiţi părinţi îşi dozează un grad nepotrivit de control asupra copiilor pe motivul că, în caz contrar, se pot întâmpla lucruri groaznice. Nu vorbesc de momentele când eşti cu ochii pe copil, fiind conştient de ce se întâmplă cu el, ci mă refer la acel tip de control descris în Capitolul 3, prin care părintele îi oferă copilului prea puţine ocazii de a lua decizii în legătură cu sine, în scopul de a-l proteja.

(Mai rău este atunci când copiii sunt controlaţi excesiv deoarece ne temem de siguranţa lucrurilor – adică a bunuri­lor personale.) Acest lucru poate avea repercusiuni serioase asupra încrederii în sine pe care o are copilul şi asupra relaţiei cu părinţii.

Frica de cocoloşire

Este ceva mai mult decât sila de a schimba încontinuu scutece, lucru care-i determină pe unii părinţi să grăbească antrenamentul la oliţă al copilului, la fel cum este ceva mai mult decât o dorinţă de a introduce copiii în tainele cititului, atunci când părinţii îi pun pe preşcolari să repete literele. Am văzut oameni care îi forţau pe bebeluşi să înceapă să meargă, criticându-i că se târăsc, insistând că aceştia pot urca singuri scările. Am văzut furculiţe puse în mânuţe mult prea mici, gest însoţit de comanda de „a mânca aşa ca un băiat mare”.

Presupunerea că mai devreme este întotdeauna mai bine vine din frica de a rămâne în urmă. Această frică, la rândul ei, poate reflec­ta convingerea că stadiul de bebeluş trebuie depăşit cât mai repede. Este timpul să fie înţărcaţi, învăţaţi la oliţă, este timpul să înveţe să meargă şi să vorbească şi să facă cât mai multe lucruri singuri. Pă­rinţii se îngrijorează atunci când copiii se comportă prea copilăreşte. De ce? Unui prieten de-al meu îi place să aibă o privire de ansamblu si se întreabă retoric: „Chiar crezi că o să mai meargă în patru labe (sau să poarte scutece) la liceu? Ce-i graba asta?”

(Apropo de liceu, când aţi auzit ultima oară pe părintele unui adolescent împingându-l pe acesta să crească mai repede – să folosească mai mult machiaj, să participe la mai multe petreceri nesupravegheate, să devină mai activ sexual sau să se grăbească să-şi ia carnetul de şofer?)

Oamenii care s-au liniştit şi s-au împăcat cu ideea de a o lua mai uşor sunt acei părinţi care au copii cu tulburări de dezvoltare. Au trebuit să facă faţă celor mai groaznice frici ale lor şi să îşi croiască drum prin ele. Ideal ar fi ca părinţii tuturor copiilor să se relaxeze şi să le permită acestora să se dezvolte în ritmul lor. Una este să fiţi prea obosit pentru a ţine în braţe un copil de patru ani, şi alta să refuzaţi sâ-1 duceţi în braţe pe copil deoarece la această vârstă copiii nu ar trebui duşi în braţe şi, în general, că ei trebuie să facă întotdeauna tot ceea ce sunt capabili să facă.

Fiicei mele de nouă ani îi place în ultima vreme să se uite la emi­siuni TV destinate unor copii mult mai mici. La început, nu m-am simţit in largul meu din această cauză. în final, am realizat câteva lucruri. în primul rând, ea primeşte din plin stimulare intelectuală în timpul zilei şi merită să se bucure de o distracţie care să nu o solicite. (Dacă adulţii se pot relaxa cu filme stupide sau cu un thriller ieftin, de ce nu poate o copilă de clasa a IV-a să se coboare la programe pentru preşcolari?)

În al doilea rând, atunci când m-am uitat şi eu la aceste emisiuni împreună cu ea, am realizat că îşi folosea abilităţi­le mai fine pentru a previziona dezvoltarea intrigii, pentru a critica contradicţiile, pentru a considera alternative pentru evoluţia unor personaje şi a realiza ce mijloace tehnice s-au folosit pentru anumite efecte speciale.

În al treilea rând, cel mai important aspect constă în faptul că dacă se uită la o emisiune TV (sau citeşte o carte) care este „sub nivelul ei” nu înseamnă că ea se prosteşte. Pericolul real ar fi ca ea să fie sub presiunea de a creşte mai repede.

Frica de cocoloşire este ruda apropiată a fricii că odraslele noas­tre vor rămâne în urmă. Acest lucru explică popularitatea unor cărţi nocive, dătătoare de spaime, purtând titluri precum „Ce ar trebui sâ ştie un copil în vârstă de două zile”. Ori de câte ori observ părinţi care sunt cu ochii pe alt copil ca să vadă ce face deja celălalt, îmi aduc aminte de nişte fraţi care, atunci când li s-a servit desertul, au anali­zat imediat porţia celuilalt pentru a se asigura ca nu este mai mare. Obsesia de a compara reflectă o frică, cultivată în mod special în so­cietatea noastră înnebunită după competiţie, că alţi copii sunt înain­tea copilului nostru. Persoanele care se comportă ca şi cum copilăria ar fi o cursă pun o varietate de presiuni neroditoare asupra copiilor.

Frica de permisivitate

După cum frica legată de faptul că propriii copii sunt lăsaţi în urmă de colegii lor este asociată cu o presiune nesănătoasă pentru a avea succes, la fel şi frica de permisivitate poate genera un control excesiv nesănătos. După cum am menţionat, nu per- misivitatea în sine, ci frica de a fi prea permisiv cauzează cele mai serioase probleme în societatea noastră. Această frică este agra­vată de cărţi despre disciplină, după cum sublinia Thomas Gordon: „Mai întâi, pun pe nedrept permisivitatea în boxa acuzaţilor, apoi îi sperie pe părinţi, făcându-i să creadă că singurul lucru la îndemână pentru a învinge permisivitatea este exercitarea unei autorităţi parentale puternice, şi anume să fie stricţi, să impună reguli pe care să le aplice riguros, să stabilească limite ferme, să folosească pedepse fizice şi să pretindă supunere”.

Legătura empirică între presupuneri şi frici, pe de-o parte, şi practicile de creştere a copilului, pe de alta, este veche. De exemplu, mamele care cred că se poate răsfăţa copilul prin prea multă afecţi­une au într-adevăr tendinţa de a crea medii în care este oferit mai: puţin sprijin. În cazul copiilor mai mari, nu reuşim să ţinem scorul; pagubelor produse de părinţii care au impus măsuri dictatoriale sau care au oferit doar o acceptare condiţionată, deoarece ei sunt îngroziţi că orice altceva ar însemna că sunt permisivi. Eliberarea persoanelor de această frică este un pas important înspre a-i ajuta să devină părinţii iubitori care pot fi.

În experienţa mea, ceea ce denotă că avem de-a face cu părinţi extraordinari este disponibilitatea lor de a se confrunta cu întrebări problematice în legătură cu ceea ce au făcut ei şi cu ce li s-a făcut lor. Atunci când li se sugerează că ar exista o cale mai bună pentru gestionarea unui conflict cu copiii, ei rezistă tentaţiei de a se apăra zicând: „Pai aşa au procedat părinţii mei cu mine şi iată că eu sunt OIC”. Pentru a deveni mai buni în arta creşterii copiilor, trebuie sa fim deschişi să vedem ce este neplăcut, evaluând ceea ce au făcut părinţii noştri bine şi unde am putea să aducem îmbunătăţiri abordării lor.

Aceia dintre noi care am fost îndeajuns de norocoşi de a fi fost trataţi cu respect am vrea desigur să facem acelaşi lucru cu copiii noştri. Restul doresc să nu se comporte cu copiii în acelaşi mod în care propriii părinţi s-au comportat cu ei, ci mai degrabă aşa cum si-ar fi dorit ei să fie trataţi.

Enumerând acele convingeri cum au fost recompensarea, religia, competiţia şi conformismul, scopul meu nu era să le combat, ci să atrag atenţia asupra modului în care ne pot influenţa în practicile de creştere a copilului. Obiectivul meu se limitează şi mai mult în cazul chestiunilor foarte personale. în ciuda informaţiilor pe care poate le-aţi auzit de la alţi autori, perspectivele unei transformări impor­tante ce ar decurge din citirea unei cărţi nu sunt mari. Pot numai să sper că Freud avea dreptate atunci când zicea că introspecţia poate fi primul pas spre schimbare. Adevărata înţelegere, cea care presupune atât curaj, cât şi intelect, poate să nu fie suficientă pentru a schimba modul în care ne comportăm cu copiii, dar este probabil necesară.

Concluzia se impune! Nu avem şanse să ne atingem scopurile pe termen lung legate de copiii noştri dacă nu suntem pregătiţi să ne punem următoarele întrebări: Este posibil ca modul în care tocmai m-am comportat cu copiii să aibă de-a face mai mult cu nevoile mele, cufricile inele, cu modul în care am fost eu crescut decât cu ceea ce este cu adevărat bine pentru ei? Răspunsul poate fi un „nu” care linişteşte şi sper că vor fi cât mai multe „nu”-uri, în comparaţie cu răspunsuri­le afirmative.

Trebuie însă să continuăm să ne punem această între­bare. Atunci când vom analiza posibilele motive din cauza cărora ne comportăm într-un anumit fel – care nu sunt limitate la ceea ce a fost enumerat în acest capitol putem avansa spre idei concrete despre cum putem deveni părinţi mai buni.

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN (va urma).

Leave A Comment

Contactati-ne!