frica-de-a-fi-neadecvat-ca-parinte

Frica de a fi neadecvat ca părinte

Sincer, mi-aş face chiar eu griji dacă un proaspăt părinte nu ar părea îngrijorat de ce-l aşteaptă. Soţia mea şi cu mine ne amintim bine de momentele în care adrenalina (şi ocitocina) făceau loc stă­rilor de panică: ieşirea din spital atunci când cei de la asigurările medicale au decis că stătuserăm destul, fixarea scaunului de copil în maşină cu bebeluşul adormit în el, momentele în care ne simţeam asemenea unei căprioare surprinse de farurile unei maşini. Prin cap nu ne trecea decât: „Trebuie să fie o greşeală la mijloc! Noi nu ştim ce să facem cu copilul!” (Ar fi fost şi mai rău dacă am fi realizat că nu aduceam acasă numai un bebeluş, ci şi un viitor copil de trei ani, un viitor copil de opt ani şi un viitor copil de 14 ani.)

Nimeni nu decide să fie un părinte rău. Cu toţii ne iubim copiii şi ne dorim, mai mult decât orice, să fie în siguranţă şi fericiţi. Uneori însă, ne simţim neputincioşi, confuzi, frustraţi, atunci când lucrurile nu merg conform planului, şi suntem în mod secret (sau poate nu chiar aşa secret) cuprinşi de îndoiala că vom reuşi să facem ceea ce trebuie. Frica de a nu avea nicio idee despre ce să faci ne poate duce în câteva direcţii posibile, toate problematice. Un astfel de părinte poate fi foarte încântat să primească sfaturi liniştitoare, dar proaste. („Nu ştiu ce fac, aşa că voi urma sfatul soacră-mii, care pare foarte sigură pe ea atunci când îmi spune să las copilul să plângă singur” sau „O să merg pe mâna acestui expert care mă încurajează să-i dau copilului o steluţă de merit de fiecare dată când face ceea ce eu îi spun.)

Frica de a fi incompetent îi determină pe unii părinţi să cedeze tuturor pretenţiilor copiilor lor, ceea ce este desigur foarte diferit de ceea ce înseamnă împlinirea nevoilor lor sau de colaborare pentru a rezolva împreună problemele. Între timp, alţi părinţi îşi compen­sează îndoielile, pretinzând că sunt absolut siguri că deţin controlul. După un timp, rolul părintelui crispat, care controlează, mereu auto­ritar – un părinte cu P mare – devine atât de confortabil, încât ei uită că era doar un rol şi uită şi de ce l-au adoptat. Astfel de părinţi pot impune reguli rigide copiilor, reguli care nu se pot pune la îndoială, ca şi cum ei încearcă să convingă pe toată lumea, inclusiv pe ei înşişi, că într-adevăr ştiu ce fac.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

Leave Your Reply