Frica de neputinţă
Fiecare dintre noi a fost măcar o dată complet vulnerabil şi dependent de altcineva. La un nivel inconştient, unele persoane se tem că, odată ce se duce poleiala de adult, se va întoarce timpul înapoi şi ei vor fi din nou neputincioşi. Aceste persoane fac faţă acestei frici pretinzând că sunt vulnerabili ca adulţi. Fiind un lucru îngrozitor să nu deţii controlul, aceste persoane au nevoie să creadă că-1 deţin tot timpul.
Dar vai, această nevoie se poate metamorfoza uşor într-una de a deţine controlul asupra celorlalţi, de a ieşi învingători şi de a triumfa, de a privi neînţelegerile cu copiii drept bătălii ce trebuie să fie câştigate de ei. Le este teamă că, dacă cedează un milimetru, dacă îşi schimbă părerea, dacă recunosc că au greşit, dacă nu pun piciorul în prag, vor pierde totul.
Acest lucru este adevărat mai ales pentru oamenii care au fost crescuţi în familiile tradiţionale, acolo unde cuvântul părintelui era lege. Această experienţă determină copiii „să înveţe că nimeni nu este pregătit să răspundă nevoilor şi dorinţelor lor în situaţii de conflict”, după cum au formulat doi cercetători. Sentimentul de neputinţă care se naşte nu dispare de fapt niciodată, iar după ani există posibilitatea ca aceste persoane să încerce să capete un oarecare grad de control, controlându-şi propriii copii.Astfel, în mod paradoxal, părinţii care „se văd pe ei înşişi ca lipsiţi de putere sunt cei care folosesc cel mai des tactici coercitive de control”.
Unii oameni ajung să îşi centreze vieţile în jurul unei nevoi de a părea puternici sau de a acţiona dintr-o poziţie de putere, îngroziţi fiind la ideea de a fi la mila cuiva. Dorinţa lor de control nu se limitează la copii – se simt obligaţi să demonstreze că sunt superiori şi altor adulţi. Este însă mai uşor şi mai acceptabil din punct de vedere social să facă acest lucru cu copiii. Norman Kunc, care conduce ateliere axate pe educaţie incluzivă şi practici non-coercitive, evidenţiază că „ceea ce numim «probleme comportamentale» sunt deseori situaţii de conflict în toata regula; noi le numim probleme comportamentale deoarece avem mai multă putere” decât au copiii (de exemplu, în legătură cu partenerul, nu spui că are probleme comportamentale).
Există studii care arată că părinţii abuzivi au tendinţa de a „se percepe pe sine drept victime ale intenţiilor rele ale copiilor” Care a fost primul: comportamentul sau convingerea? Poate dacă ne vedem pe noi înşine drept victime sau dacă vorbim cât de „manipulatori” pot fi copiii, „încercăm să ne justificăm reacţiile negative, căutând motive la fel de negative în copilul nostru”.22
Chiar şi părinţi care nu sunt deloc abuzivi pot fi conduşi de nevoia de control şi de frica de a-l pierde. Este neliniştitor pentru majoritatea dintre noi să descoperim că cineva s-a strecurat în mijlocul nopţii şi ne-a înlocuit bebeluşul neajutorat cu un copil care are voinţă proprie. Bebeluşul adorabil de dinainte are acum curajul de a-şi urma propriile idei şi de a se opune pretenţiilor noastre. Vom rezista oare tentaţiei de a încerca să găsim modalităţi să păcălim copilul? Vom putea oare să facem trecerea de la a acţiona asupra unui bebe- j luş la a lucra împreună cu un copil? Este un test pe care nu toţi îl trec. (Suntem testaţi din nou după aproape un deceniu, mai mult sau mai puţin, atunci când nevoia copilului de autonomie se dezlănţuie din nou şi este şi mai dificil să se obţină supunere din partea cuiva care a | crescut, este mai isteţ şi mai puţin dependent de noi.)
Deseori, fricile ne determină să rezistăm cu şi mai multă încăpăţânare, ceea ce reprezintă o mare greşeală. într-o seară, fiul meu de trei ani rezista – în special prin inacţiune şi ascultare selectivă
– cererilor mele repetate de a încheia jocul şi de a se dezbrăca. Pe măsură ce treceau minutele, l-am pus să aleagă între a-şi da singur jos cămaşa sau a o face eu. Nu a răspuns, aşa că l-am dezbrăcat eu şi l-am dus în braţe sus. A început să plângă gălăgios, sfâşietor, inconsolabil, urlând că voia să se dezbrace singur. I-am amintit (calm şi în mod rezonabil, cred eu) că a avut această ocazie şi nu a profitat de ea. Dar el plângea, avea trei ani şi eu vorbeam singur.
Voia să mergem jos, să-i pun din nou cămaşa, şi să şi-o dea el singur jos. I-am spus că e prea târziu. Eu mă gândeam la ce urmează, la hainele care mai sunt de dat jos şi la apa din baie care se răcea. El însă nu era pregătit să meargă înainte. Ne aflam într-un impas, până când am realizat că eu eram la fel de iraţional ca şi el. Faptul că eu insistam să facem lucrurile în modul meu nu numai că ne facea pe amândoi nefericiţi, dar ne facea să pierdem şi timpul. Aşa că am procedat în modul următor: ne-am întors jos, i-am pus cămaşa, el a dat-o jos, ne-am întors sus şi el a făcut baie. însă, ca rezultat al încăpăţânării mele de a nu pierde controlul, a durat o oră sau două ca zâmbetul lui să-i revină şi relaţia noastră să fie reparată.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
