Gândirea în alb sau negru

Gândirea în alb sau negru

Dacă ar trebui să identific un singur sistem de convingeri care condiţionează cel mai puternic strategiile de parenting pe care eu o pun sub semnul întrebării, ar fi tendinţa de a presupune că există numai două modalităţi de creştere a copiilor. Poţi merge pe drumul acesta sau pe celălalt, şi, dacă o direcţie nu vă atrage, rămâne numai cealaltă (care implică invariabil o formă de control).

Cea mai populară falsă dihotomie este următoarea: „Trebuie sâ avem o mână de fier cu copiii şi să nu îi lăsăm să facă orice au ei chef”. De fapt, disciplina tradiţională şi permisivitatea se dispun la extreme. Fie îmi pedepsesc copilul, fie las să treacă de la mine şi el scapă nepedepsit pentru orice faptă comisă. Fie trag o linie clară, fie nu este nicio limită. Atunci când copiii au un comportament ne­adecvat, majoritatea dintre noi simt nevoia să facă ceva. Astfel că, în condiţiile în care repertoriul nostru este limitat la pedepse, vom pedepsi în mod automat.

În mod paradoxal, neglijarea şi pedeapsa nu sunt chiar la poli opuşi. Niciuna dintre ele nu oferă ghidarea productivă, plină de respect din partea unui adult, de care ar avea nevoie un copil. Nu-j de mirare că unii părinţi adoptă, pe rând, măsuri punitive sau sunt indiferenţi. Odată ce o direcţie se dovedeşte dezastruoasă, trec la cealaltă. După cum mi-a mărturisit o mamă: „Sunt permisivă cu copiii mei până când nu-i mai suport, apoi devin atât de autoritară încât nu mă mai suport pe mine”. Între timp, în alte familii, fieca­re părinte îşi asumă unul dintre aceste două roluri. Un părinte este autoritar şi celălalt permisiv, ca şi cum două abordări deficitare pot cumva să alcătuiască o abordare eficientă.

Dacă am fi nevoiţi să alegem între acestea două, nu este foarte clar din dovezile pe care le avem că pedeapsa ar fi mai bună decât neglija­rea. Dar nu trebuie să alegem, deoarece sunt şi alte posibilităţi. Fiindcă temperaturile negative, sub nivelul de îngheţ, sunt greu de suportat nu înseamnă că trebuie să suportăm apa clocotită. Acelaşi punct de vedere se aplică şi altei alegeri artificiale: „în loc să pedepsiţi (sau să criticaţi}; copiii, atunci când se comportă urât, încercaţi să îi recompensaţi (sau să-i lăudaţi), atunci când se comportă frumos”. Problema este că pedepsele şi recompensele sunt feţele aceleiaşi monede, şi nu se poate cumpăra prea mult cu ea. Din fericire, există alternative la fiecare dintre aceste versiuni ale manipulării prin pedeapsă şi prin recompensă.

Teoretic, ar fi mai bine să alegem dintre trei variante, în loc de două, dar şi în acest caz trebuie să fim atenţi. Unii autori de cărţi și educaţie disciplinară încearcă să-şi facă ideile mai uşor de înghiţit prin poziţionarea „la mijloc”, între două extreme. Am putea-o numi; Stratagema Goldilocks (după o poveste pentru copii în care o fetiţă se împrieteneşte cu trei urşi şi declară că unul dintre ei are mâncarea au patul aşa cum trebuie, spre deosebire de ceilalţi doi- n.tr.). Une­le abordări sunt prea aşa, altele prea altfel, dar abordarea mea este tocmai potrivită. Abordarea „prea aşa” este, de obicei, parentingul extrem de punitiv, bazat pe putere, în timp ce abordarea „prea altfel” este o variantă a neglijenţei de tipul „lasă-mă să te las”, „totu-i în ordine”.

Majoritatea dintre noi am fi de acord că o poziţie de mijloc în­tre două extreme este cea mai potrivită; în unele cazuri, chiar eu recomand o „a treia cale”. Dar nu ar trebui să acceptăm sugestiile cuiva doar pentru că se situează undeva între două extreme. Mai mult, unii autori pot porni de la o întrebare cu premisă dubioasă, cum ar fi: „în ce grad ar trebui să ne controlăm copiii?”

Alegeţi un răspuns:

(a) în mod constant şi excesiv;
(b) deloc;
(c) într-o măsură ideală, după cum autorul respectiv explică în programul lui în cinci paşi, marcă înregistrată. în loc să facem alegerea evi­dentă, ar fi de dorit să punem sub semnul întrebării formularea problemei expuse şi să avem în vedere alternativele la ideea de control în sine.

De fapt, acea poziţie de mijloc între două extreme poate să nu fie atât de acceptabilă dacă îi evaluăm meritele. Un exemplu din sfe­ra disciplinării este schema Dianei Baumrind, care a fost adoptată de numeroşi cercetători şi practicieni. Ea descrie parentingul drept „autoritar”, pe de-o parte, „permisiv”, pe de alta, şi, la mijloc, „de au­toritate” (a se citi „corect”). în realitate, abordarea ei, care favorizea­ză această poziţie mediană ce ar trebui să fie o îmbinare de fermitate şi afecţiune, este de fapt foarte tradiţională şi orientată spre control, chiar dacă mai puţin decât extrema autoritară. De fapt, o parcurgere atentă a cercetării sale ridică anumite întrebări în legătură cu reco­mandările pe care ea le oferă, mai ales cu referire la încurajarea unui „control ferm”.”

Ceea ce vreau eu să subliniez este că am putea fi tentaţi să ac­ceptăm o anumita abordare doar pentru modul în care se organi­zează discuţia despre parenting şi mai ales pentru că noi credem că, dacă refuzăm una sau două alternative, înseamnă că trebuie să o acceptăm pe cea de-a treia. Dacă recunoaştem că există variate posibilităţi de a creşte copiii şi că validitatea diferitelor ideolo­gii este discutabilă, devenim liberi să explorăm noi direcţii, care pot sfârşi prin a avea mai mult sens, comparativ cu înţelepciunea convenţională.

Ceea ce simţim

Părinţii noştri ne-au învăţat cum să fim părinţi, arătând prin exemplul propriu cum se vorbeşte cu copiii şi care este conduita de comportament cu ei. Dar experienţele noastre din familie au impact asupra noastră şi asupra genului de mame, respectiv de taţi, care vom deveni, trecând dincolo de orice strategii de creştere a copiilor pe care le utilizăm şi noi. A creşte copii nu este o abilitate pe care o dobândeşti, precum gătitul sau tâmplăria, deoarece implicaţiile psi­hologice complică foarte mult problema. Multe dintre aceste forţe psihologice pot să opereze far a ca noi să ne dăm seama.

Sincer, ezit să mă arunc în aceste probleme deoarece multe dintre aceste discuţii, completate cu trimiteri spre „copilul interior” şi aşa mai departe mă enervează la culme. Dar nu văd nici cale de scăpare. Este inutil să discutăm despre ce vă reţine în a fi un părinte mai bun, fară a reflecta la faptul că modul în care aţi fost crescut v-a modelat arhitectura interioară. Vă afectează nu numai lucrurile pe care le faceţi cu copiii, dar şi ceea ce nu faceţi. Are impact asupra modului cum împărţiţi responsabilităţile cu partenerul cu care creşteţi copilul şi a felului diferit în care vă comportaţi cu fetele sau cu băieţii, Determină un comportament de zi cu zi cu sau fară respect pentru copii. Este legat de ceea ce vă enervează sau vă întristează şi de modul în care exprimaţi aceste sentimente.

Explicaţiile psihologice complicate nu sunt întotdeauna necesare pentru a justifica alegerile proaste pe care le facem ca părinţi. Une­ori, ne pierdem răbdarea doar pentru că un copil are nevoie de foarte multă răbdare din partea noastră: copiii pot să fie zgomotoşi, să facă; mizerie, să fie egoişti. După cum am menţionat la începutul cărţii, creşterea copiilor nu este pentru cei slabi, iar unii copii sunt mai greu de crescut decât alţii. Totuşi, chiar şi dacă un anumit copil este difi­cil, acesta nu este un motiv suficient pentru a explica de ce părinţii: lui folosesc tehnici de oferire condiţionată a iubirii sau alte instrumente de control. De fapt, multe cercetări sugerează că stilurile de parenting de bază „sunt deja setate înainte ca noi să avem experienţa directă cu propriii copii”. Aceste stiluri sunt adânc înrădăcinate în experienţa trăită până atunci.

De curând, un bărbat mi-a trimis pe site un mesaj: „Privesc, ca şi cum aş asista la o catastrofe feroviară, cum prietenii mei pun în practică aceleaşi comportamente de părinte din cauza cărora ei au fost răniţi atunci când erau copii. Nu este o privelişte frumoasă” Eu aş adăuga că nu este simplu să determini de ce se întâmplă acest lu­cru. Probabil că acele persoane despre care el vorbeşte nu s-au decis în mod conştient să-i facă pe propriii copii la fel de nefericiţi cum au fost ei. Altceva trebuie să stea la baza acestei repetiţii. Alt lucru tre­buie să fie răspunzător pentru faptul ciudat, ilogic şi chiar tragic că mulţi oameni, care îşi critică mult părinţii, sfârşesc prin a crea familii neobişnuit de asemănătoare cu cele din care au plecat (sau cele din care cred că au scăpat).

O posibilă explicaţie a fost oferită de Alice Miller: „Mulţi oameni continuă să transmită faptele şi atitudinile crude la care au fost su­puşi când erau copii, în acest mod ei continuând să-şi idealizeze pă­rinţii”. Premisa sa este că avem o nevoie puternică, inconştientă de a crede că tot ce au făcut părinţii noştri a fost făcut pentru binele nostru şi din iubire. Este prea îngrozitor, pentru mulţi dintre noi, să considerăm, chiar şi de departe, posibilitatea ca ei să nu fi fost bine intenţionaţi sau competenţi. Astfel, pentru a şterge orice urmă de în­doială, facem aceleaşi lucruri copiilor noştri, lucruri pe care părinţii noştri ni le-au făcut nouă.

O altă explicaţie a fost sugerată de John Bowlby, psihiatrul brita­nic care a inspirat direcţia numită teoria ataşamentului. El a susţinut că, dacă nu am avut parte de părinţi empatici, este dificil să devenim noi înşine astfel de părinţi. Acelaşi lucru se poate spune despre iubire necondiţionată: dacă nu am avut parte de ea, nu avem de unde să o dâruim. Oamenii care, copii fiind, au fost acceptaţi doar condiţionat îi pot accepta pe ceilalţi (inclusiv pe propriii copii) în acelaşi mod. Există dovezi că acest lucru este adevărat. Aceşti părinţi învaţă să privească iubirea drept o marfa în cantitate limitată şi care trebuie raţionalizată. Ei consideră că trebuie să controlezi strict copiii, după cum au fost ei înşişi controlaţi.

Ca regulă, atunci când propriile nevoi emoţionale nu au fost îm­plinite, acestea nu vor dispărea pur şi simplu cu vârsta. în schimb, puteţi continua să încercaţi să le împliniţi, deseori în moduri in­directe şi complicate. Acest efort necesită uneori o concentrare aproape constantă şi obositoare asupra propriei persoane pentru a demonstra că, în realitate, sunteţi isteţ, atractiv, sau demn de iubi­re, Mai mult, deveniţi indisponibil emoţional pentru oamenii care au nevoie de atenţia dumneavoastră – în special copiii. Sunteţi prea ocupat să obţineţi ce vă lipseşte. După cum au demonstrat doi cerce­tători canadieni, părinţii care se gândesc foarte mult la nevoile şi la ţelurile lor tind să nu îşi accepte copiii la fel de mult – şi să acţioneze controlându-i şi pedepsindu-i în comparaţie cu părinţii care se preocupă de nevoile copiilor şi ale familiei, ca întreg. Cei care, în mod constant, pun propriile nevoi pe primul loc, tind să creadă că acele comportamente neadecvate ale propriilor copii sunt inten­ţionate şi înrădăcinate în natura sau personalitatea lor, mai degrabă decât specifice unei anumite situaţii.

Uneori, copiii pot avea impresia că scopul lor este să-i facă fericiţi pe părinţi, să-i încurajeze, să-i facă să se simtă capabili. Uneori, co­piii sunt îndrumaţi, în mod subtil, să ofere ceea ce părintele respectiv nu reuşeşte să primească de la partener (sau de la propria persoa­nă) şi poate să ofere beneficiile unei companii adulte. Copilul poate fi orientat înspre a deveni prietenul sau chiar părintele părintelui. Toate acestea pot avea loc fără ca cineva sa le realizeze. Dar fie că un copil încearcă sau nu cum să devină ceea ce îşi doreşte părintele, dezvoltarea copilului poate fi împiedicată deoarece nevoile adultului au devenit prioritare.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .