impinsi-catre-succes

Împinși către succes

Deşi nu se ştie acest lucru, cuvântul „stres”, atunci când este fo­losit pentru a descrie starea emoţională a unei persoane, reprezintă de fapt o metaforă. La origine, termenul era folosit în medii restrân­se, în studiile ştiinţifice despre metale şi alte materiale. Se referea la „modificarea sau deformarea” (citez din dicţionarul meu) care rezul­tă în urma presiunii excesive. O bară de oţel este capabilă să tolereze un anumit stres, înainte de a se frânge.

Figurativ vorbind, ce anume creează o presiune comparabilă în cazul copiilor? Ce se întâmplă când ei „se frâng”?

Odată ce vârsta copilului este formată din două cifre, mizele din jocul disciplinării sunt mai mari. Adolescenţii pot să intre în belele mai mari, şi, atunci când ei se răzvrătesc, nedorind să fie controlaţi (ceea ce este de înţeles), părinţii sunt adesea tentaţi să recurgă la reguli şi mai dure şi la pedepse şi mai severe. Dar copiii mai mari pot să fie stresaţi şi din alte motive. Ei primesc tot mai mult mesajul că trebuie să fie nu numai su­puşi, dar şi să aibă succes, nu numai să fie buni, dar şi să reuşească.

în ultimele decenii, specialişti în sănătate mentală şi alţi autori au avertizat că acum copiii sunt forţaţi să dea zor, sunt puşi sub presiune şi supraîncărcaţi. Un studiu publicat în 2002 a descoperit rate ridicate în ceea ce priveşte consumul de alcool (mai ales în cazul băieţilor) şi depresia (mai ales în cazul fetelor), la grupul de copii de 11-12 ani, din zonele suburbane. Cercetătorii au identificat originile acestor tendinţe şi le-au pus pe seama faptului că aceşti copii erau supuşi unei presiuni de a intra la cele mai bune facultăţi.

Mai mult, copiii de clasa a VII-a care au declarat că părinţii lor puneau mare accent pe performanţe şcolare erau mai susceptibili sa manifeste semne de stres şi „perfecţionism neadaptabil”. Aceste probleme erau mai puţin întâlnite la colegii lor ai căror părinţi erau preocupaţi mai degrabă de starea de bine a copilului decât de realiză­rile sale. Observaţi că aceste scopuri nu numai că sunt diferite, dar uneori ele trag în direcţii opuse. După cum se plângea psihologul Erich Fromm: „Puţini părinţi au curajul şi libertatea de a le păsa mai mult de fericirea copiilor lor decât de succesul acestora”.

În cazuri extreme, presiunea în vederea succesului poate atinge Un punct culminant, astfel încât prezentul trăit de copil este sacrificat pentru viitor. Activităţi care ar putea aduce sens şi bucurie pentru copil sunt sacrificate în efortul constant de a-1 pregăti pentru Harvard (de aceea am început să mă refer la acest proces drept „Operaţiunea H”). Ţelul acestor părinţi nu este niciodată uitat, ei chibzuiesc fiecare pas al copilului la şcoală sau chiar după şcoală şi îl compară cu etalonul fixat, analizând cum ar putea respectivul pas să contribuie Ia gloria viitoare. Ei cresc copii drept CV-uri vii, şi odată ce ajung ia liceu, copiii au învăţat să se înscrie la activităţi numai pentru a impresiona comisiile de admitere din facultăţi, ignorând (sau pierzând din vedere) ceea ce este interesant pentru ei aici şi acum. Elevii au căpătat obiceiul de a-i întreba pe profesori: „Am nevoie să ştiu asta?” – în loc de „Ce înseamnă acest lucru?” pe măsură ce se înscriu cu îndârjire pe traiectoria îmbunătăţirii mediei notelor sau a câştigării de noi puncte pentru examenul de admitere.

Astfel de presiuni spre performanţă sunt comune pentru multe familii, acolo unde copiii sunt bine-crescuţi şi nu le dau bătăi de cap părinţilor şi profesorilor. în special părinţii de succes (mă refer la succes financiar, nu neapărat persoane care sunt de succes în rolul de părinţi) pot avea pretenţii mari, şi de cele mai multe ori nerealiste, de Ia copiii lor. Cercetarea axată pe copiii de 11-12 ani sub numele pro­vocator „Privilegiaţi, dar sub presiune? Studiu asupra copiilor înstă­riţi” şi unul dintre autorii săi au arătat că adolescenţii relativ bogaţi înregistrează rate mai mari ale consumului de substanţe şi ale anxie­tăţii decât adolescenţii din mediile mai sărace, din centrul oraşului.3 Aceasta este o concluzie care merită menţionată părinţilor de adolescenţi din mediile suburbane (şi părinţilor viitorilor adoles­cenţi). în acelaşi timp, unele dintre detaliile prezentate în cărţi, care avertizează în legătură cu efectele presiunii exercitate asupra copiilor pentru a avea succes, pot fi mai puţin relevante pentru alte medii din lume, altele decât comitatele Fairfield, Westchester, Marin (comitate americane cu unele dintre cele mai mari venituri pe cap de locuitor – n.tr.). Nu toţi copiii au programe de activităţi după şcoală care ar epuiza şi pe un director executiv, sau, dacă au, este în legătură cu nevoia lor de găsire a unei slujbe atunci când vor îndeplini condiţiile de vârstă. Unele familii sunt mai îngrijorate de plata ratei la maşi­nă decât de cum să îşi conducă maşina lor luxoasa de la o lecţie de muzică la sala de gimnastică. Şi, daca există părinţi care practic joacă rol de consultanţi cu normă întreagă pentru carierele copiilor lor, să nu uităm că, în alte părţi ale oraşelor, alţi părinţi pot numai să-şi imagineze cum este să ai la dispoziţie venitul (şi timpul) pentru a greşi pe această direcţie.

Pe scurt, natura presiunilor trăite de copii tinde să varieze în funcţie de pătura socială. Acest lucru nu înseamnă că numai copiii bogaţi se simt presaţi. Părinţii din clasa de mijloc pot să fie şi ei hotă­râţi să le ofere copiilor lor oportunităţi pe care ei înşişi nu le-au avut niciodată şi pot fi şi mai hotărâţi să se asigure că propriii copii profită din plin de acele oportunităţi. Acest tip de stres nu este întocmai similar celui resimţit de un copil ai cărui părinţi insistă să-i plătească un meditator, doar din principiu. Dar este tot stres.

Efectele stresului sunt şi mai nocive dacă se pune o presiune asu­pra copiilor (indiferent de venit şi de provenienţă etnică) nu numai să aibă succes, ci să aibă mai mult succes decât alţii. Aceşti copii ajung să-i considere pe toţi din preajma lor drept obstacole potenţi­ale în calea propriului succes. Rezultatul este că ei se înstrăinează şi manifestă sentimente de agresivitate, invidie (faţă de câştigători) şi dispreţ (faţă de învinşi). Stima lor de sine suferă şi ea, alături de re­laţiile din viaţa acestor copii. în definitiv, dacă sentimentul propriei competenţe depinde de victoria asupra altora, cel mai bun lucru care se poate întâmpla este că aceşti copii pot primi asigurări şi confir­mări, dar numai uneori. Se ştie că nu toată lumea poate câştiga.

În anii ’80, un grup de psihologi a făcut cercetări asupra unui grup de peste 800 de elevi de liceu şi au descoperit că cei care deveniseră competitivi „aveau o însuşire comună, şi anume o dependenţă mare de evaluare, o evaluare a performanţei, a propriei valori”. în traducere, modul în care se vedeau ei pe sine înşişi depindea de cât de bine se descurcau cu anumite sarcini şi de ce anume credeau alţi oameni despre ei.’1 Competiţia face ca stima de sine să fie condiţionată şi scă­zută, afectând pe învingători şi învinşi deopotrivă. Mai mult, efectul nu este limitat Ia competiţia „exagerată”. Se pare că, oricând copiii sunt în competiţie unul cu altul, astfel încât victoria unuia să însemne înfrângerea celorlalţi, există şi un preţ psihologic care se plăteşte.

Toate acestea ne deschid mai bine ochii asupra avertizărilor lega­te de faptul că facem prea mult pentru copiii noştri, cocoloşindu-i şi implicându-ne prea mult în vieţilor lor. După mine, întrebarea reală ar fi însă nu una legată de cât facem pentru copii, ci de ce facem. Fireşte, este de dorit să ne liniştim puţin dacă ne-a luat valul şi-i impulsionăm pe copii să realizeze tot mai mult, sau, mai rău, daca încercăm să-i poziţionăm drept superiori altora. Acest lucru nu în­seamnă că nu trebuie să mai fim părinţi. înseamnă că ar trebui să fim părinţi mai buni, axându-ne, de exemplu, mai mult pe încurajare şi mai puţin pe control.

Decât să ne întrebăm dacă facem prea multe pentru copiii noştri, poate fi util (deşi poate şi mai neliniştitor) să ne întrebăm pentru cine facem acele lucruri de fapt. La prima vedere, se pare că părin­ţii care-i împing de la spate pe copii sunt vinovaţi doar pentru că pun fericirea copiilor lor înaintea propriei fericiri, după cum spu­ne o cartea recentă despre „rolul de hiper-părinte”. Priviţi însă mai atent: în unele cazuri are loc ceea ce se numeşte „sub soarele gloriei altora”. Termenul se referă de obicei la mândria şi exultarea resimţi­ta de fanii sportivi atunci când echipa lor câştigă, dar pare totodată o descriere bună pentru părinţii care extrag un sentiment indirect de răzbunare din succesul copiilor lor. Sunt genul de părinţi care reuşesc să te anunţe, în primele minute de când i-ai cunoscut, că propriul copil este în programul pentru copii dotaţi sau că a reuşit să ajungă în echipa naţională de tenis sau că a intrat la Universita­tea Stanford, printre primii evident. (Obişnuiam să parodiez această postură anunţându-mi prietenii că sunt extrem de îngrijorat că fiica mea încă îşi mişcă buzele când citeşte, chiar dacă are deja doi ani.)

Evident că nu este nimic greşit în a fi mândru de propriii tăi co­pii. Dar atunci când lăudăroşenia este excesivă – este prea intensă, prea frecventă sau începe prea devreme -, este posibil ca identitatea părintelui să fie prea dependentă de performanţele copilului. Acest lucru este cu atât mai adevărat, cu cât laudele sună, ei bine, mai mult triumfaliste decât iubitoare. Au o nuanţă de competiţie în ele, ideea nu foarte subtil exprimată fiind că respectivul copil nu numai că este deştept, dar este mai deştept decât orice alt copil. (Este similar cu acele abţibilduri de parbriz pe care le vezi peste tot: „Copilul meu este student emerit la cutare universitate”; cu subtitlul subînţeles: „Iar al tău nu”.)

Ascultându-i pe respectivii părinţi, începi să bănuieşti că aceste succese nu au venit de la sine, ci au fost induse de o mamă sau un tată care se agită prea mult, care fac presiuni şi care manifestă o dragoste nu atât prea intensă, cât prea condiţionată. Nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă şi copiii lor cred că ar fi iubiţi, chiar şi dacă ar înceta să fie aşa impresionanţi. Ecuaţia inconştientă „Copilul meu este un succes, prin urmare, şi eu sunt” – sau poate chiar „Copilul meu este un succes şi mie mi se datorează acest lucru” – este legată în mod direct de tactici precum utilizarea selectivă a recompensării afective, din care copiii trag concluzia că trebuie să se poarte bine pentru a primi îmbrăţişări şi zâmbete şi că părinţii lor nu sunt mândri de ei pentru ceea ce sunt, ci doar pentru ceea ce fac.

Când eram eu copil, unii părinţi încercau să-şi ducă copiii la gră­diniţă cu un an mai devreme sau, mai încolo, rezolvau să sară peste o clasă, astfel încât copilul lor să se plaseze cât mai în faţă pe drumul pe care… alergau ei în cursă. în zilele noastre, părinţii de acelaşi tip fac mare caz în a aştepta un an înainte de a înscrie copilul la şcoală, astfel încât acesta să fie mai mare – şi, se presupune, mai capabil – decât colegii de clasă. (Această practică este cunoscută drept redshirting – alt termen care este împrumutat din sporturi competitive.) (Ter­menul este preluat din practica sportivă din S.U.A. de a amâna par­ticiparea unui adet în competiţii, cu scopul prelungirii perioadei lui de eligibilitate. în această perioadă, atletul poartă un tricou roşu, de unde a derivat şi numele practicii – n.tr.) Schimbarea de o sută opt­zeci de grade în strategie este aproape comică, iar întrebarea reală în fiecare caz este dacă decizia se ia pe baza a ceea ce este mai bine pentru copil. Din nou, nu numai că trebuie sa ne întrebăm dacă nu cumva părintele este mult prea implicat, ci şi ce formă ia această implicare şi ce o motivează.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .

 

Leave Your Reply