La joacă unde succesul ține mai mult decât performanțele

La joacă

În unele familii, succesul ţine mai mult de performanţele sportive decât de cele academice. Presiunea de a avea acel succes – împreună cu costurile pe care le presupune – nu este foarte diferită. Wendy Grolnick, a cărei cercetare asupra controlului parental am descris-o deja, a rămas uimită nu numai de rezultatele cercetărilor sale ştiinţi­fice, dar şi de ceea ce vedea în jurul ei. Povesteşte, de exemplu, cum, discutând cu mama unui băieţel de la lecţiile de înot, a observat fo­losirea pluralului de către aceasta: „Am decis că vom înota anul ăsta” deşi era evident că nu era vorba despre ea însăşi. Aproape în acelaşi timp, băiatul a ieşit din apă şi a venit la ea, evident supărat, spunând că s-a săturat să se tot întreacă. Mama a făcut un efort vizibil pentru a-şi păstra calmul, s-a uitat împrejur pentru a vedea dacă ascultă cineva şi l-a informat pe băiat că va continua să înoate, indiferent dacă îi place sau nu. Atunci când băiatul a protestat, ea a spus: „Dacă nu înoţi azi, s-a terminat. N-o să-mi mai faci una ca asta. Copilul a început să suspine jalnic.

Oricine a petrecut un timp pe terenul de fotbal sau pe ringul de hochei are poveşti similare despre comportamente îngrozitoare ale părinţilor. Mame şi taţi care ţipă la arbitri, la antrenori, la echipele adverse, chiar şi la propriii copii sunt peste tot se pare. Problema s-a răspândit foarte mult. Sunt de amintit şi părinţii care folosesc o abordare mai subtilă, aceia care se străduiesc să sublinieze că victoria nu contează atât de mult. Ei se feresc de comportamentul altor pă­_rinţi abuzivi, şi totuşi accentuează în faţa copiilor că se aşteaptă de la aceştia să participe la competiţiile sportive… şi să şi câştige.

În urma prelegerilor mele, au fost părinţi care m-au căutat pentru a sublinia că „noi doar îi cerem lui Zach să dea tot ce-i mai bun din el”. Prima mea reacţie a fost să fac precizarea că între a da tot ce-i mai bun şi a te distra pur şi simplu este o mare diferenţă. A doua reacţie a fost să spun că Zach ştie foarte bine ce se ascunde sub aceste asigurări liniştitoare. Vreau să întreb: „Atunci când Zach vine acasă şi zice că a dat tot ce-a fost mai bun din el, reacţionaţi în acelaşi mod ca atunci când vine acasă cu un trofeu? Dacă nu, atunci el şi-a dat probabil seama ca atenţia şi entuziasmul dumneavoastră depind cel puţin parţial de succesele lui sau, mai exact, dacă învinge alţi copii” Nu contează dacă vorbim despre un trofeu sau un 10, despre înscrierea golului câştigător sau a figura pe panoul de onoare. Idee a este că aceşti copii intuiesc că trebuie să aibă succes pentru a se simţi iubiţi.

În cazuri extreme, găsim părinţi care au nevoie ca odraslele lor să triumfe, pentru că în acest fel simt şi ei că au succes. Chiar şi persoanele care nu sunt aşa, chiar şi aceia care se mândresc că nu se lasă duşi de val ar putea să-şi regândească comportamentul de zi cu zi şi să cântărească ce fac împotriva a ceea ce-şi doresc pentru copiii ior, pe termen lung. Sunt scopurile noastre atinse, dacă ne presăm copiii să aibă succes? Dacă nu se distrează deloc şi le este teamă să o spună?

Acum mulţi ani am fost invitat la un talk-show cunoscut. Alături de mine era un băiat de şapte ani, numit Kyle, ai cărui părinţi îşi dedicau majoritatea timpului şi o sumă de necrezut proiectului de a-l transforma într-o stea a tenisului. Mama sa insista că este decizia lui de a juca, chiar dacă ea însăşi era o vedetă a tenisului, iar lecţiile iui intensive începuseră când băiatul avea doi ani. (Mai târziu i-a scăpat despre cum l-au „băgat” în tenis, şi nu în alt sport.). Ni s-a spus că exersa între două şi cinci ore pe zi şi ne-am uitat la o casetă cu el returnând serve şi alergând pe teren. În ultimele minute ale programului, în timp ce pe ecran apărea deja scrisul, cineva din pu­blic l-a întrebat pe Kyle cum se simte când pierde. A aplecat capul şi a răspuns, cu o voce stinsă: „Ruşinat”.

Acest răspuns şoptit, constând într-un singur cuvânt, îmi revine în minte atunci când mă gândesc la consecinţele presiunii exercitate de părinţi asupra copiilor. Din fericire, puţini părinţi merg aşa de­parte precum părinţii lui Kyle, dar ruşinea pe care el o simţea atunci când pierdea, atunci când îi dezamăgea pe oamenii care aşteptau, dacă nu cumva pretindeau rezultate de la el, este cunoscută multor copii din preajma noastră.

Poate o parte din problemă ţine şi de tenis în sine, şi de alte spor­turi. Aşa cum sunt moduri mai bune decât notele pentru a comunica performanţele şcolare ale copiilor, cred că există moduri mai potrivi­te pentru copii de a se distra (de a face mişcare şi a deprinde abilităţi fizice) decât jucând jocuri în care o persoană poate avea succes nu­mai dacă altcineva pierde. Cu toate acestea, chiar şi părinţii care nu sunt înclinaţi să găsească astfel de alternative ar putea să se întrebe dacă copiii lor consideră sportul drept ceva mai aproape de muncă decât de joacă şi, dacă da, de ce.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .