La şcoală

La şcoală

Atunci când sunteţi cu adevărat concentrat pe ce este în bene­ficiul propriului copil – şi dispus să puneţi la îndoială cunoştinţele convenţionale, puteţi sfârşi prin a da peste cap unele cunoscute presupuneri despre natura succesului. De exemplu, notele. Chiar şi mulţi părinţi respectabili şi atenţi au acceptat, fiind de bună-credin­ţă, că este un semn bun atunci când copiii iau note bune. în conse­cinţă, sunt încântaţi că se întâmplă asta. Chiar şi înainte de a analiza metodele prin care părinţii îi determină pe copii să atingă un ţel, vreau să avertizez asupra întregii idei de notare.

Îngrijorările mele se bazează pe faptul că există diferite tipuri de motivare, care nu sunt de dorit în egală măsură (vezi subcapitolul Neajunsurile recompenselor, de la Capitolul 2). Există o diferenţa enormă între un elev al cărui obiectiv este să obţină o notă bună şi unul al cărui obiectiv este să rezolve o problemă sau să înţeleagă o poveste. Mai mult, cercetările demonstrează că atunci când copiii sunt încurajaţi să se concentreze pe obţinerea unor note cât mai bune la şcoală, de obicei se întâmplă trei lucruri: îşi pierd interesul în procesul de învăţare; încearcă să evite sarcini care sunt mai pro­vocatoare; nu gândesc atât de adânc şi în mod critic. Să le explorăm pe fiecare în parte:

1. După cum copiii care sunt răsplătiţi pentru gene­rozitatea lor ajung să fie mai puţin generoşi, în acelaşi mod, elevii care obţin note de 10 – sau, mai bine zis, elevii al căror scop este de a obţine note de 10 – devin mai puţin intere­saţi de ceea ce învaţă. Acest lucru nu se întâmplă în cazul fiecărui copil; unii par să aibă o imunitate naturală faţă de efectele distructive ale notelor. Riscul este însă foarte mare pentru majoritatea copiilor. Din cunoştinţele mele, fiecare studiu care a cercetat această problemă a descoperit că elevi­lor cărora Ii s-a spus că o temă va fi notată au fost mai puţin încântaţi de munca la acea temă – şi mai puţin înclinaţi să revină Ia ea în timpul lor liber -, în comparaţie cu elevii care fac aceeaşi temă, dar fara să li se spună de notare. Chiar şi o poveste extraordinară sau un proiect ştiinţific interesant pot deveni mai puţin atrăgătoare când sunt interpretate drept ceva prin care trebuie să treci pentru a smulge un 10. Cu cât un copil se gândeşte mai mult la note, cu atât curiozitatea lui firească în legătură cu lumea se va evapora.
2. Notele îi determină pe elevi să aleagă cea mai uşoa­ră temă, atunci când li se dă posibilitatea. Dacă li se spune că ceea ce fac „contează” pentru notă, atunci ei vor evita să rişte inutil. Copiilor nu le trebuie mult să realizeze că alegerea unor sarcini mai uşoare este calea cea mai sigură spre rezul­tate mai bune. Vor alege o carte mai scurtă, un eseu pe teme cunoscute, pentru a minimiza riscul de a nu se descurca. Acest lucru nu înseamnă că sunt „nemotivaţi” sau că sunt leneşi. înseamnă că gândesc logic. Ei răspund în acest fel adulţilor care, prin faptul că le spun că scopul este obţinerea unei note bune, transmit mesajul că succesul este mai impor­tant decât învăţatul Un studiu a descoperit că acei părinţi care puneau preţ pe succes mai mult decât pe alte scopuri doreau ca propriii copii să aleagă proiecte „care presupun un minim de luptă şi au şanse mari de succes”, mai degrabă decât proiecte „unde învaţă multe lucruri noi, dar fac şi gre­şeli multe”. La polul opus, atunci când părinţii subliniază că învăţatul (şi plăcerea conexă) este mai important decât calitatea produsului final, copiii sunt mai înclinaţi să se au- todepăşească, să abordeze activităţi interesante şi noi, chiar dacă nu ştiu cât de bine se vor descurca.
3. Misiunea notelor mari îi face pe elevi să gândească superficial. Ei pot să citească pe diagonală cărţi pentru a găsi ce „trebuie să ştie”, făcând acele lucruri care sunt cerute din partea lor şi nimic mai mult. Pot chiar să inventeze şmeche­rii pentru a se descurca în cadrul unui examen. Pot chiar să copieze. Copiii care sunt buni să joace această carte vor trece testul, vor lua 10 şi-i vor mulţumi pe părinţi. îşi vor aminti însă ce au fost învăţaţi? Vin ei oare cu moduri noi şi ine­dite în rezolvarea problemelor? Pun întrebări bine gândite în legătură cu ce a spus profesorul sau se gândesc critic in legătură cu ce este în carte? Fac conexiuni între diverse idei şi privesc un subiect din unghiuri diferite? Poate că uneori o fac, dar cercetările arată că aceste lucruri se întâmplă rar, deoarece scopul copilului nu este să înţeleaga, ci să obţină 10 pe linie. Titlul unui articol ştiinţific despre recompense în general este o descriere potrivită pentru note, în particular: „Inamicii explorării”

Pentru a rezuma, cu cât ne dorim mai mult din partea copiilor noştri:

(1) să înveţe continuu de-a lungul vieţii, încântaţi cu adevărat de cuvinte, cifre şi idei;
(2) să evite a fi dependenţi de ce este uşor şi si­gur;
(3) să devină gânditori sofisticaţi; cu atât ar trebui să facem orice ne stă în putinţă pentru a-i ajuta să uite de note. Mai mult, ne-am dori să-i încurajăm pe profesori şi pe directorii de şcoli să minimalizeze (sau chiar să elimine) notele. Lucrând cu dascăli de pe tot cuprinsul ţării, pot să vă spun că multe dintre şcolile care sunt cu adevărat dedi­cate învăţatului de calitate – şi axate pe ideea că elevii nu trebuie să-şi piardă iubirea lor naturală pentru învăţat – acordă importanţă evitării folosirii notelor şi calificativelor. Ele găsesc metode mai informative şi mai puţin distructive, cum ar fi scrierea unor rapoarte sau dialogul personal, pentru a-i informa pe părinţi cum se descurcă copiii lor şi unde ar avea nevoie de ajutor. Şi nu, aceşti elevi nu întâmpină nicio dificultate la admiterea în facultate, ca urmare a lipsei notelor.

Evident că aceste şcoli sunt încă în minoritate. Majoritatea şco­lilor continuă să se bazeze pe tradiţionalele fişe de evaluare şi este de înţeles că părinţii se simt mulţumiţi de fişele bune şi îngrijoraţi de cele rele. Suntem purtaţi de val. Ne dorim note bune de la co­piii noştri deoarece acesta pare cel mai bun indicator al succesului şcolar şi totodată pentru că puţini dintre noi sunt la curent cu efec­tele distructive ale notelor – sau alternativele la ele. Mai mult, şi noi am fost evaluaţi prin note atunci când eram la şcoală. Tocmai din această cauză este şi mai important să înţelegem daunele posibile ale unei practici pe care am luat-o de bună şi să realizăm că întrebarea importantă nu este ce note iau copiii noştri, ci dacă ei au ajuns să considere notele ca fiind mai importante decât învăţatul.

Notele în sine sunt problematice. Atunci însă când ne forţăm co­piii sa ia note mai bune – de fapt, adoptând un ţel greşit şi unindu-l cu o metodă greşită, daunele sunt duble.

Dovezile sunt destul de clare că, în general, prea mult control poate avea un impact negativ nu numai asupra sănătăţii mentale a copiilor, dar şi asupra performanţei lor şcolare. într-o ierarhie a per­formanţelor şcolare, copiii au şanse mai mici de succes, dacă părinţii lor nu le dau ocazia să ia decizii sau să se simtă autonomi.⁹ Este toto­dată evident că prea mult control parental în ceea ce priveşte temele de la şcoală este potenţial nociv. Această concluzie a reieşit după un studiu care a demonstrat că, atunci când părinţii tind să deţină con­trolul când îi ajută pe copii la teme, copiii învaţă mai puţin.

Trebuie să adaug că acel control parental care este legat în mod specific de note este şi el nociv. Unii părinţi promit copiilor orice, de la bomboane la bani şi la maşini, dacă aceştia aduc acasă o fişă de evaluare bună. (Din moment ce notele sunt destinate să funcţio­neze drept motivatori externi, este ca şi cum s-ar oferi recompensă la recompensă.) Unii părinţi folosesc controlul punitiv, amenin- ţându-şi copiii cu diferite lucruri neplăcute, dacă nu aduc rezultate bune de la şcoală. Două studii diferite au demonstrat că, în cel mai bun caz, aceste tactici nu ajută, iar în cel mai rău caz, adâncesc problema. Mai precis, copiii care au fost recompensaţi pentru note bune sau cărora li s-au aplicat pedepse pentru note proaste au de­venit mai puţin interesaţi de învăţat şi nu s-au mai descurcat la fel de bine la şcoală în anii următori, ca o consecinţă directă a acestor intervenţii parentale. De fapt, cu cât performanţa copilului era obiectul principal de preocupare pentru părinte, cu atât era aceasta mai scăzută.

Acest paradox este foarte asemănător cu modul în care tehnicile de disciplinare de tipul „mână de fier” îi pot determina pe copii să nu facă ce li se spune. în ambele situaţii, suntem martorii unui fenomen în care controlul are un efect nedorit. în cazul notelor, cercetările au confirmat un lucru pe care mulţi dintre noi l-am văzut. Presăm f puternic copiii – sa zicem să-şi facă tema – şi deseori ei încearcă să-şi [ recupereze autonomia fie răzvrătindu-se făţiş, fie printr-o rezistenţă j pasivă: uită, se plâng, amână să studieze şi îşi găsesc alte lucruri de I făcut. Cu cât le ţineţi prelegeri despre importanţa unor note bune | sau cu cât vă bazaţi pe sistemul recompensă şi pedeapsă, în scopul | obţinerii unor note bune, cu atât lor le displace mai tare că sunt con- | trolaţi, iar notele lor scad îngrijorător în acest caz nu este că notele ar putea fi mai proaste, I în definitiv, am susţinut până acum faptul că notele în sine nu sunt j importante. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze mai degrabă este f posibilitatea ca aceşti copiii să răspundă presiunii de a fi mai buni j la şcoală depunând un efort mai slab, învăţând de fapt mai puţin, i Nu mai contează fişele de evaluare, căci, dacă îi forţăm prea tare pe | copii, ei pot ajunge să gândească mai puţin.

Bineînţeles că există şi posibilitatea ca aceste constrângeri să dea f rezultate, ca atunci când tragem de hăţuri, copiii chiar să se pună cu j burta pe carte şi să vină acasă cu acele note pe care noi le dorim. Poa­te chiar reuşim să-i facem să intre la facultatea aleasă de noi, scuze!, j de ei. Dar ca şi în cazul disciplinării, aceste victorii sunt de obicei plătite scump. Ce consecinţe a avut intervenţia noastră în modul îirf care copiii se percep pe sine şi pe noi? Ce efecte are stresul asupra sănătăţii lor emoţionale? Ce s-a întâmplat cu interesul lor de a citi şi I a gândi? Dacă notele însele pot să facă din învăţat o corvoadă, imagi-1 naţi-vă cum acest efect este mărit prin adăugarea presiunii parentale de a îmbunătăţi acele note.

„Nu aud părinţi discutând despre cum să găsească modalităţi de a-i ajuta pe copii să îndrăgească cititul” spunea un profesor din New York, „îi aud discutând cum au reuşit ei să-i facă pe copii să citească de la o vârstă cât mai fragedă. Aceste priorităţi inversate au consecinţe care sunt atât predictibile, cât şi de durată. De exemplu, un prieten de-al meu, care este consultant al studenţilor în Florida, mi-a povestit odată despre un client al lui, elev de liceu, care figura în lista de onoare a liceului şi avea note strălucite. Rămânea numai să scrie un eseu impresionant pentru admiterea la facultate, care ar fi finalizat tranzacţia. „Ce-ar fi să începem să discutăm despre câteva cărţi care te-au influenţat”, a sugerat consultantul. „Spune-mi o carte pe care ai citit-o din plăcere, nu pentru că îţi era teamă” A urmat o tăcere dureroasă. Nu existau cărţi care să se înscrie în categoria asta, conceptul de a citi din plăcere era necunoscut acestui elev eminent. Am relatat această poveste în cadrul prelegerilor mele părinţilor şi profesorilor şi am văzut cum dădeau din cap. în multe locuri, aseme­nea elevi reprezintă majoritatea, nu excepţia. De ce ar dori să citeas­că ceva care nu era cerut la şcoală? Nu se dă notă? Nu se dă lucrare din aşa ceva? Atunci nu are sens.

Ironia face ca unii părinţi să fie încântaţi să nu se mai vadă nevoiţi să stea pe capul copiilor lor, îmboldindu-i, impulsionându-i, forţându-i să facă mai mult La un moment dat, copiii interiorizează aceste presiuni şi preiau biciul în propriile mâini, ca sa zicem aşa. Simt că este ceva în neregulă cu ei atunci când nu au succes. Motivaţia de a studia şi a obţine rezultate este acum internă, dar în mod clar nu este intrinsecă. Ei merg singuri pe acest drum, dar nu-l simt ca pe un drum ales şi nici nu simt vreo plăcere. Trebuie să ne fie teamă şi să ne străduim să prevenim acest tip de interiorizare. în definitiv, curiozi­tatea care animă copiii mici nu dispare aşa ca dinţii de lapte, ci este sugrumată de anumite lucruri care se întâmplă – şi care nu trebuie să se întâmple – în familii şi la şcoală.

Concluzia: notarea este nocivă şi folosirea unor tehnici de control pentru a-i determina pe copii să obţină note mari este şi mai nocivă. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este însă atunci când acele tehnici de control se alipesc parentingului condiţionat. Unii părinţi nu oferă bani pentru 10 pe linie, în schimb, îşi răsplătesc copiii prin afecţiune şi acceptare. De fapt folosesc iubirea drept o pârghie ca să-i determine pe copii să aibă succes – până într-atât încât copiii ajung să simtă că sentimentele pozitive ale părinţilor lor pentru ei cresc şi descresc odată cu media notelor.

Situaţia este de rău augur, mai ales atunci când iubirea pare că este „condiţionată de atingerea unor standarde foarte înalte şi dese­ori nerealiste” după cum a descris-o un cercetător. Atunci când co­piii cred că trebuie sa facă lucruri extraordinare pentru ca părinţii lor să fie mândri de ei, acceptarea lor de sine devine la fel de con­diţionată. „Unii dintre aceşti copii trăiesc într-o teamă constantă că îşi dezamăgesc părinţii”, afirmă Lilian Katz, expert în educaţia timpurie. De fapt, un studiu recent a descoperit că acei copii ai căror părinţi folosesc tehnici de condiţionare a iubirii tind să aibă o frică de eşec nesănătoasă. (Este interesant că studiul sugerează şi că deci­zia părinţilor de a folosi aceste tehnici poate fi legată de propria lor frică de eşec.)

Dincolo de prejudiciile psihologice, acest tipar este şi contrapro- ductiv, subminând (din nou) exact ceea ce părinţii sperau să susţină. De exemplu, unii copii se sabotează pe ei înşişi: ei încetează să mai facă un efort, oferindu-şi o scuză la lipsa de succes. In acest mod, ei continuă să creadă că sunt deştepţi. îşi spun că dacă ar fi învăţat, s-ar fi descurcat de minune. Cu cât este mai vulnerabil sentimentul lor de valoare personală, cu atât este mai tentant să îl protejeze renunţând, Altfel spus, sabotându-şi activităţile, ei măresc şansa de eşec, dar fac acest lucru pentru a evita gândul că sunt nişte rataţi şi, prin urmare, nevrednici de iubire.

(va continua…)

Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .