MORALITATEA
Aceste descoperiri legate de alimentaţie sunt interesante, ba chiar alarmante, în sine, însă sunt doar câteva ilustrări ale unui pericol mai mare. Reglarea din exterior poate să dăuneze grav reglării din interior nu numai în privinţa alimentaţiei, ci şi a moralităţii. Un stil de parenting „mână de fier” nu promovează, ci subminează dezvoltarea morală a copiilor. Cei asupra cărora se aplică o presiune pentru a face ce li se cere nu vor putea rezolva singuri dilemele etice. Se poate crea foarte uşor un cerc vicios: cu cât copiii au mai puţine şanse să decidă în legătură cu modul adecvat de a acţiona, cu atât vor acţiona mai mult în moduri care le vor confirma părinţilor că sunt iresponsabili, ceea ce va face ca adulţii să le nege şi mai mult dreptul de a alege.
Un bilanţ al unor cercetări asupra dezvoltării copilului a concluzionat: copiii cu părinţi autoritari nu ies în evidenţă în niciun fel. Totuşi, „când este vorba despre măsuri forţate de a rezista tentaţiei” dovezi mai semnificative sugerează că „ei au un grad mai scăzut de «conştiinţă» şi o orientare morală mai degrabă orientată spre exterior decât spre interior, atunci când decid comportamentul «potrivit» în situaţii de conflict moral”.
INTERESUL
O altă consecinţă a controlului în exces: atunci când copiii se simt forţaţi să facă anumite lucruri sau sunt mult prea constrânşi să le iacă într-un anume fel, este foarte probabil să devină mai puţin interesaţi de ceea ce fac şi să renunţe uşor când apar provocări. în cadrul unui experiment interesant, părinţilor li s-a propus să stea pe podea lângă copiii lor – mai mici de doi ani – care se jucau cu jucării. Câţiva dintre părinţi au preluat imediat controlul jocului sau au început să emită instrucţiuni („Bagă cubul înăuntru. Nu, nu acolo. Acolo!”). Alţii s-au mulţumit să-şi lase copiii să exploreze, încurajându-i şi oferindu-le ajutorul doar când era necesar. Mai târziu, copiilor li s-au oferit alte jocuri, fără ca părinţii să mai fie de faţă. S-a dovedit că, odată singuri, cei cu părinţi axaţi pe control renunţau foarte uşor la o anumită jucărie, în loc să încerce să vadă cum funcţionează. Un deceniu mai târziu, un alt studiu a scos la lumină rezultate similare în cazul unui grup de copii de şase-şapte ani: cei ai căror părinţi se jucaseră cu ei deţinând controlul (spunându-le ce să facă, criticând sau lăudând) îşi pierdeau repede interesul în ceea ce făceau. Petreceau mai puţin timp jucându-se cu jucăriile când erau singuri şi recunoşteau că nu li se părea distractiv să se joace, spre deosebire de copiii ai căror părinţi fuseseră mai relaxaţi.
ABILITĂŢILE
Primul dintre studiile care au demonstrat o diminuare a interesului copiilor a fost întreprins, în anii ’80, de Wendy Grolnick, o fostă studentă a psihologilor Deci şi Ryan, împreună cu câţiva colegi ai ei. (Al doilea studiu a fost realizat de Deci însuşi, printre alţii.) După aproape două decenii, Grolnick a descoperit că părinţii axaţi pe control nu scad doar interesul copiilor pentru activităţile în care se implică. Ei pot, de asemenea, să afecteze negativ abilităţile copiilor. De data aceasta, ea a cercetat modul în care copiii de clasa a III-a şi părinţii lor lucrau împreună în cadrul a două proiecte similare temelor (într-unui se lucra cu hărţi, iar în celălalt, cu rime poetice). Următorul pas a fost să li se dea copiilor sarcini similare, dar să lucreze singuri. Cei ai căror părinţi exercitau mai mult control nu s-au descurcat atât de bine pe cont propriu. Foarte interesant, părinţii care exercitaseră mai mult control (cel puţin la proiectul poetic) se simţeau ei înşişi controlaţi, deoarece auziseră de la cercetător că urma o testare a aptitudinilor copiilor lor. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul profesorilor: spune-le „să ridice standardul” şi ei se transformă în sergenţi de armată. Ironia este că elevii lor sfârşesc prin a avea rezultate mai slabe decât colegii lor din clase în care nu se pune atâta preţ pe performanţă.
În lucrarea sa foarte utilă şi concisă Uie Psychology of Parental Control („Psihologia controlului parental”), Grolnick prezintă pe scurt mult mai multe cercetări care arată că „parentingul autoritar a fost asociat cu un nivel scăzut de motivaţie interioară, mai puţină interiorizare a valorilor şi a eticii, o autoreglare mai slabă şi cu sentimente negative faţă de propria persoană, ca să nu mai vorbim despre „efectele secundare nedorite care afectează relaţia părinte-copil”. Ea adaugă că „aceste elemente nu au legătură doar cu dezvoltarea şi bunăstarea copilului, dar şi cu şansele lui de a deveni un adult fericit şi practic”. În concluzie, ea subliniază că, deşi copiii au nevoi diferite în funcţie de vârstă, efectele unui control excesiv sunt dăunătoare indiferent de vârstă. Deşi stilul de parenting diferă în funcţie de etnie, clasă socială şi cultură, prea mult control are efecte negative indiferent de aceste diferenţe.
Termenii „excesiv” şi „prea mult” ridică întrebarea dacă există cumva o doză ideală de control. Răspunsul meu este că încercarea de a-ţi da seama ce este benefic copilului reprezintă mai mult o investigaţie calitativă decât una cantitativă. În funcţie de modul cum definim „controlul”, poate fi mai potrivit să găsim alternative la el, nu doar să-l exercităm într-o doză redusă. Copiii au nevoie, de pildă, de structură în viaţa lor – unii mai mult ca alţii dar nu este acelaşi lucru cu a spune că au nevoie de control într-un grad moderat. Cum putem face diferenţa? Cu siguranţă, chestiunea este discutabilă, însă, ca o regulă, structurile rezonabile sunt impuse când nevoia o cere, în mod flexibil, fără restricţii de prisos şi, acolo unde se poate, cu participarea copilului. Rezultatul este total diferit faţă de cazul în care foloseşti constrângerea sau faci presiuni pentru a-ţi impune propria voinţă – ceea ce considerăm, de obicei, a fi control.
Ca părinţi, este nevoie să fim implicaţi şi conştienţi de detaliile vieţii copiilor noştri. Nimic din această carte nu ar trebui interpretat drept o invitaţie de a ne relaxa total şi a-i lăsa pe copii să se crească ei singuri. Am putea spune că este de datoria noastră să „deţinem controlul”, şi anume să creăm un mediu sănătos şi sigur, să oferim îndrumare şi să stabilim limite; dar nu este nicidecum datoria noastră să controlăm, adică să solicităm obedienţă absolută, să ne bazăm pe exercitarea unei presiuni sau să reglăm toate detaliile vieţii copiilor. De fapt, deşi pare paradoxal, datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să preia ei înşişi controlul asupra propriei vieţi. Scopul este să-i înzestrăm cu abilităţi, nu să-i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai degrabă pe respect decât pe constrângere.
(va continua…)
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
