Nu spuneţi „nu” nejustificat
Convingerea că în ziua de azi părinţii nu spun „nu” suficient de des este o sub categorie a convingerii mai generale că permisivitatea este practicată pe scară largă, că adulţii nu reuşesc să-şi controleze copiii şi de aceea cei mici sunt răsfăţaţi. Am discutat deja despre această supoziţie, dar poate fi util să mai detaliem anumite aspecte ale punerii piciorului în prag.
Adevărul este că majoritatea părinţilor spun aproape în permanenţă „nu”. După unele studii descriptive, copiii foarte mici sunt împiedicaţi să facă ceva ce-şi doresc sau sunt forţaţi să facă ceva ce nu-şi doresc la fiecare câteva minute.” (Dacă nu credeţi acest lucru, observaţi ce se întâmplă în propria casă, pe parcursul unei zile.) Bineînţeles că niciun părinte* responsabil nu poate să evite astfel de intervenţii. Merită însă să ne întrebăm dacă nu cumva le facem în exces.
Când este în joc siguranţa copilului, de exemplu, trebuie să intervenim, indiferent câtă frustrare producem. Dar nici în acest caz, lucrurile nu sunt mereu albe sau negre. Revenind din nou la cât de important este să ţinem cont de vârsta copilului, să nu uitam totuşi că, pe măsură ce cresc, cei mici ajung să anticipeze şi să evite pericolele tot mai eficient. (Desigur, este mult mai probabil să capete aceste abilităţi dacă sunt sprijiniţi atât cât au nevoie, dacă sunt trataţi cu respect şi dacă li se oferă încredere.) Asta înseamnă că multe dintre restricţiile parentale devin în timp inutile şi mult prea constrângătoare. Există, de asemenea, întrebarea legată de modul cum intervenim atunci când simţim că este necesar să o facem: cu blândeţe sau cu agresivitate? Empatic sau lipsit de respect? Cu sau fară explicaţii?
Chiar şi când copiii sunt mici, este destul de discutabil dacă ceea ce doresc ei să facă chiar este periculos. Uneori, invocăm motivul siguranţei pentru a ne justifica refuzul din alte cauze. Ne trezim spu- nându-le copiilor să înceteze anumite activităţi destul de inofensive sau aruncând cu un „nu” automat atunci când ei propun o activitate ieşită din comun. Uneori, nu îi permitem copilului să facă ceva doar pentru că ne încurcă pe noi. Preşcolarul vostru îşi doreşte să lucreze Ia un proiect despre care ştiţi că va produce o mizerie pe care el nu o poate curăţa. Este justificat refuzul? Copilul de şase ani vă invită într-un joc în care fiecare interpretează rolul unui animal. Nu aveţi nimic urgent de făcut, dar v-aţi săturat de aceste jocuri şi aţi prefera să se joace singur. Copilul de zece ani vă roagă să-i aduceţi o gustare în timp ce se uită la televizor. Este o solicitare normală, care vă permite să demonstraţi cum putem face lucruri frumoase unul pentru altul, sau ar trebui să insistaţi ca el să meargă să îşi pregătească singur gustarea? Şi fiindcă am ajuns aici, este acceptabil ca un copil să aleagă sa doarmă pe podea? Sau să stea invers pe scaun în timp ce mănâncă?
Acestea nu sunt cazuri în care vorbim despre împlinirea nevoilor copiilor. Ele sunt dorinţe, şi de aceea este imposibil să spui dinainte care ar fi atitudinea parentală adecvată. Recomandarea mea este însă să spuneţi „da” oricând este posibil. Acesta ar trebui să fie răspunsul ^prestabilit”, fiind nevoie de un motiv întemeiat pentru a nu face un lucru cerut de copil, a pune piciorul în prag sau a interzice ceva. Desigur, apare întrebarea ce anume constituie un motiv întemeiat, insa este un lucru de bun-simţ, mai ales dacă ne-am obişnuit să refuzăm majoritatea rugăminţilor. (Voi vorbi mai târziu despre negocierea soluţiilor ca alternativă la acceptare sau refuz.)
Când spun că este de preferat să ne asigurăm că nu spunem „nu” prea des şi în mod inutil, nu insinuez că dorinţele noastre şi confortul nostru nu contează. Ba contează. însă n-ar trebui să ne cramponăm de ele într-atât, încât să îi restricţionăm în mod gratuit pe copii şi sa le interzicem să exploreze. Când se ajunge aici, întreg procesul de educare a unui copil este dificil, mai ales dacă doriţi să faceţi un lucru de calitate. Dacă nu sunteţi dispuşi să renunţaţi la o parte din timpul vostru liber, dacă vă doriţi să aveţi în continuare o casă curată şi liniştită, ar fi mai bine să creşteţi peşti tropicali, nu copii.
Unii părinţi susţin că privarea de anumite lucruri este valoroasă în sine: „Copiii ar trebui să se obişnuiască cu frustrarea; să înveţe că nu vor putea să facă tot ce vor în viaţă”. Aşa justifică ei refuzurile pe care, de fapt, le impun din cu totul alte motive. Oricine crede în această justificare ar trebui să observe de câte ori trăiesc copiii sentimentul de frustrare, chiar şi în cadrul unei familii în care părinţii se străduiesc să răspundă afirmativ ori de câte ori pot. Copiii au mai mult decât suficiente ocazii să înveţe să facă faţă limitelor şi să se confrunte cu ideea că este imposibil să obţii de fiecare dată ceea ce doreşti. Nu au nevoie ca şi părinţii să le ofere astfel de ocazii răspunzând negativ când ar putea să răspundă afirmativ. Ce îi poate pregăti pe copii mai bine pentru a face faţă „lumii reale” decât să trăiască succesul şi bucuria? Oamenii nu devin mai abili în gestionarea nefericirii pentru că în copilărie părinţii le-au produs nefericire, şi acum au antrenament.
Pe lângă faptul că ne dorim să oferim copiilor noştri ocazia să se simtă competenţi, să se bucure de explorarea lumii şi să testeze noi posibilităţi (chiar dacă lucrurile nu ies conform planului), mai există şi un motiv practic pentru care trebuie să refuzăm mai puţin. Este foarte dificil să impui o serie nesfârşită de interdicţii. Apare următoarea dilemă: pe de-o parte, ne putem lăsa convinşi să renunţăm şi să le facem pe plac, la un moment dat. Rezultatul este că nu vom mai fi luaţi în serios atunci când chiar se impune o limită. Pe de altă parte, putem refuza să ne răzgândim, petrecând prea mult timp într-o stare de conflict extrem de neplăcută pentru toţi cei implicaţi. Sfatul meu: alegeţi-vă cu grijă luptele.
Problema nu este însă legată doar de numărul exact de „da”-uri, respectiv „nu”-uri. Este posibil ca nici unul dintre aceste răspunsuri să nu fie înţelept în anumite situaţii. Aşa cum poţi cădea în obiceiul de a refuza în permanenţă rugăminţile copilului, poţi cădea şi în capcana de a răspunde afirmativ de fiecare dată: „Hai, mănâncă nenorocitul ăla de fursec”.Uneori, spunem „da” din lene: este mai uşor să-1 lăsam pe copil să facă ce vrea, mai ales dacă ne simţim neputincioşi, confuzi şi frustraţi în legătură gestionarea pretenţiilor care se ţin lanţ.
Ceea ce contează cel mai mult este motivul deciziilor noastre şi disponibilitatea de a-i îndruma pe copii, de a-i ajuta în alegerile lor, de a fi acolo pentru ei, toate acestea fiind mai provocatoare decât un simplu răspuns „da” sau „nu”. Eu vorbesc despre ceea ce putem numi creştere conştientă a copiilor, opusă abordării de tip pilot automat. Pentru asta, este nevoie de rezerve enorme de atenţie şi răbdare. în unele cazuri, putem pune la îndoială modul cum am fost noi înşine crescuţi.
Este evident că nu putem să împlinim toate dorinţele copilului şi să analizăm toate consecinţele posibilelor noastre răspunsuri – mai ales când suntem copleşiţi. Chiar dacă nu putem face acest lucru mereu, ar trebui să ne străduim să-l facem cât de des posibil. în concluzie: nu spuneţi „nu” dacă nu este cu adevărat necesar! Încercaţi să vă gândiţi care este intenţia din spatele a tot ce spuneţi.
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .
