Principiile parentingului necondiţionat
Vreau să vă avertizez încă de pe-acum: ceea ce urmează nu va fi o reţetă graduală a modului în care putem să creştem copii buni. în primul rând, ar trebui să fiu eu însumi un părinte aproape perfect, ceea ce nu este cazul, înainte să am pretenţia că pot oferi altora un ghid sigur şi garantat de creştere a copiilor. În al doilea rând, am dubiile mele legate de reţetele universal valabile. Sugestiile de genul: „Când copilul zice x, poziţionaţi-vă în punctul y şi folosiţi tonul z pentru a rosti următoarea propoziţie” nu denotă respect nici faţă de părinţi, nici faţă de copii. Creşterea copiilor nu se aseamănă cu asamblarea unui sistem home-cinema sau cu pregătirea pachetului pentru şcoală, astfel încât să fie de-ajuns să urmăriţi instrucţiunile pas cu pas. Nicio formulă universală a vreunui expert nu poate funcţiona în toate familiile, după cum nici nu se poate anticipa numărul infinit de situaţii posibile. într-adevăr, cărţile care pretind că vă oferă astfel de formule, cliiar dacă sunt căutate cu înflăcărare de mămicile şi tăticii disperaţi după leacuri miraculoase, fac de obicei mai mult rău decât bine.
Ce voi face eu în acest capitol şi în cele ce vor urma va fi să enumăr câteva principii generale, câteva modalităţi prin care putem găsi alternative la parentingul tradiţional. Ele derivă din cercetări; dintr-o sinteză a muncii altor consultanţi de bază, din experienţa mea şi din observaţiile mele asupra altor familii. Dumneavoastră va trebui să decideţi dacă ideile prezentate vă par rezonabile, şi, dacă da, cum le puteţi aplica în creşterea propriului copil.
Recomandările pe care le ofer eu sunt, vă spun cu toată sinceritatea, mai provocatoare decât cele propuse în multe alte cărţi. Este mai dificil să ne asigurăm că cei mici se simt iubiţi necondiţionat decât să-i iubim necondiţionat. Este mai dificil să le răspundem ţinând cont de toată complexitatea naturii lor decât să ne concentrăm doar pe comportament. Este mai dificil să încercăm să rezolvăm probleme împreună cu ei, să le oferim motive pentru a face ce este corect (ca să nu mai vorbesc despre a-i ajuta să-şi găsească propriile motive) decât să-i controlăm prin pedepse şi recompense. Cooperarea te solicită mai mult decât impunerea.
în mod foarte ciudat, se pune mare preţ pe ideea de cooperare. Un cercetător, constatând că de obicei copiii calcă strâmb şi după ce li s-a spus să înceteze un comportament neadecvat, a observat că părinţii trag concluzia că vorba buna nu funcţionează. Dar, notează el, nici pedeapsa – inclusiv pedeapsa corporală. De fapt, jumătate dintre copiii dintr-un studiu s-au comportat din nou neadecvat după nici două ore – iar patru cincimi, până la finalul zilei -, indiferent cum au reacţionat părinţii prima dată. „Diferenţa este că, atunci când bătaia nu funcţionează, părinţii nu-i pun la îndoială eficienţa.”(într-adevăr, în acest caz, părinţii adesea trag concluzia că cel mic are nevoie de şi mai multă disciplinare.)
Nicio intervenţie anume – a mea sau a altcuiva – nu are efect garantat. Dar încercarea de a ne impune voinţa asupra copilului este aproape sigur ineficientă, în schimb, poate avea ca rezultat o supunere temporară, încărcată de resentimente. (Adesea, nici acest lucru nu se întâmplă, după cum am văzut în Capitolul 3.) Ceea ce voi descrie eu are mai multe şanse de succes şi prezintă mult mai puţine riscuri pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului sau pentru relaţia noastră cu el.
Îndepărtarea de metodele tradiţionale trebuie să fie însă însoţită şi de o schimbare de obiectiv. Mai precis, întrebarea noastră de bază nu ar trebui să fie: „Cum să-l determin pe ăsta micu să facă ce-i spun?”, ci: „Ce nevoi are copilul meu şi cum pot să le împlinesc?” Din experienţa mea, putem prezice cu mare exactitate ce se petrece într-o familie, dacă ştim care dintre aceste două întrebări este mai importantă pentru părinţi. Nici nu avem nevoie să cunoaştem răspunsurile – adică ce tactici folosesc pentru a obţine supunerea (în primul caz) sau ce nevoi intuieşte părintele (în al doilea caz). întrebările contează.
Atenţia îndreptată spre nevoile copiilor şi spre colaborarea cu ei pentru a ne asigura că le sunt îndeplinite aceste nevoi constituie angajamentul de a-i lua în serios. înseamnă să-i tratăm ca pe oameni ale căror sentimente, dorinţe şi întrebări contează. Este imposibil să-i faci întotdeauna pe plac copilului, însă dorinţele pot fi întotdeauna discutate şi nu trebuie neglijate niciodată din principiu. Este important ca un copil să fie văzut drept o persoană cu un punct de vedere unic, cu frici şi îngrijorări reale (adesea destul de diferite de ale noastre) şi cu un anumit mod de gândire (care nu este doar „simpatic”).
Când mă trezesc reacţionând cu groază la sfaturile tăioase ale anumitor experţi în disciplinare, este pentru că aceştia nu par să onoreze – şi, în anumite cazuri, nici măcar să-i placă – pe copii. Aplic acelaşi standard când îi privesc pe alţi părinţi. Nu mă preocupă dacă fac aceleaşi alegeri sau folosesc aceleaşi strategii ca mine, ci dacă acţiunile, cuvintele sau tonul vocii lor dovedesc faptul că îşi iau copiii în serios.
Următoarele trei capitole vă vor oferi sugestii pentru a face exact asta, în trei moduri diferite: oferindu-le copiilor iubire necondiţionată, oferindu-le mai multe şanse să ia decizii şi imaginându-vă cum pot părea lucrurile din perspectiva lor. însă, mai întâi, vreau să propun treisprezece principii de bază. Fiecare are implicaţii practice care pot fi mai surprinzătoare şi mai provocatoare decât sugerează denumirea.
Iată-le:
- Reflectaţi.
- Regândiţi-vă solicitările.
- Concentraţi-vă asupra obiectivelor pe termen lung.
- Puneţi relaţia pe primul loc.
- Schimbaţi-vă perspectiva, nu doar acţiunile.
- R-E-S-P-E-C-T.
- Fiţi autentic.
- Vorbiţi mai puţin, întrebaţi mai mult.
- Ţineţi cont de vârsta copilului.
- Când copilul face ceva, gândiţi-vă întotdeauna la cel mai întemeiat motiv.
- Nu spuneţi „nu” ne justificat.
- Nu fiţi rigid.
- Nu vă grăbiţi.
Părinţii sunt înclinaţi spre introspecţie şi dispuşi să-şi vadă defectele. Nu vă sugerez să vă lăsaţi consumaţi de învinovăţiri şi de sentimente de neadecvare; nu ajută pe nimeni să fiţi excesiv de critici la adresa propriei persoane (sau critici într-un mod neproductiv). Majoritatea dintre noi însă am avea numai de câştigat dacă am petrece mai mult timp gândindu-ne la ce am făcut cu copiii noştri, pentru ca mâine să fim părinţi mai buni ca azi.
Încercaţi să vă daţi seama ce anume se află la baza stilului dumneavoastră de parenting. Cu cât vă cunoaşteţi mai bine – cu cât înţelegeţi mai bine modul în care propriile nevoi şi experienţe influenţează modul cum vă raportaţi la copii (de pildă, ce vă scoate din sărite şi de ce) cu atât sunt mai mari şansele să deveniţi un părinte mai bun. De exemplu, însuşirile copilului vostru care vă scot din sărite sunt de multe ori o reflexie a propriilor însuşiri neplăcute. Aşa cum spunea poetul şi cercetătorul danez Piet Hein: „Greşelile pe care nu le pot ierta la tine/Le regăsesc în fiecare zi la mine”.
Pe scurt, fiţi sinceri cu voi înşivă în legătură cu motivele pentru care faceţi anumite lucruri. Nu încetaţi să fiţi preocupaţi de lucrurile îngrijorătoare pe care le faceţi. Fiţi atenţi la semnalele care vă arată că modul în care interacţionaţi cu copiii a luat-o spre un stil axat pe control fără să vă fi dat seama.
