Țineţi cont de vârsta copilului
Orice sfat din orice carte, aceasta sau altele, va fi aplicat diferit, în funcţie de vârsta copilului. Strategiile pe care le folosim cu copiii trebuie să se schimbe pe măsură ce ei cresc. De exemplu, când un bebeluş începe să plângă fiindcă i-aţi luat un obiect nepotrivit cu care se juca, puteţi să-i distrageţi atenţia şi să-i oferiţi un alt joc sau o altă jucărie. Dar distragerea atenţiei este ineficientă şi chiar jigneşte când se aplică unui copil mai mare, la fel cum ar fi pentru voi dacă v-aţi plânge de ceva ce vă deranjează, iar partenerul vostru de viaţă ar schimba subiectul.
Aşa cum am mai menţionat, părinţii axaţi pe control au tendinţa să aibă aşteptări foarte mari, în parte pentru că nu înţeleg cât de nerealiste sunt acele aşteptări. De exemplu, ei pot pedepsi un copil mic că nu s-a ţinut de o promisiune sau cer unui preşcolar să stea cuminte în timpul unei cine lungi de familie. Când, de fapt, este imposibil pentru copiii mici să conştientizeze ce obligaţii presupune o promisiune; a-i face responsabili pentru acest lucru este în neconcordanţă cu „etapa de dezvoltare” în care se află, ca să folosesc termenul utilizat de specialişti. La fel de nerealist este să ne aşteptăm de la copii să stea nemişcaţi lungi perioade de timp. Este normal ca ei să se foiască, să fie zgomotoşi, să uite să oprească o jucărie pe baterii şi să se sperie de ceea ce nouă ne par minime schimbări în mediul lor. Aşteptările noastre trebuie să fie în concordanţă cu capacităţile lor.
Când copilul face ceva, gânditi-vă întotdeauna la cel mai întemeiat motiv
Această propoziţie îi aparţine autorului şi dascălului Nel Nod- dings si constituie unul dintre sfaturile cele mai înţelepte pe care le-am auzit. El derivă din două lucruri. Unu: nu ştim întotdeauna foarte sigur de ce a reacţionat copilul într-un anumit fel. Doi: convingerile noastre în legătură cu motivele respective pot genera o profeţie auto-împlinită. Dacă presupunem că un comportament nepotrivit a fost motivat de dorinţa sinistră a copilului de a face rău sau de a vedea cât de departe poate merge – sau dacă atribuim astfel de comportamente faptului că el este în permanenţă o belea -, putem atrage exact ce ne înspăimântă mai tare. Copiii construiesc o teorie în legătură cu motivele lor, bazată parţial pe presupunerile noastre, şi apoi se comportă ca atare: „Crezi că sunt pur şi simplu rău şi trebuie să fiu controlat tot timpul? Bine. Iată că mă comport ca şi cum ai avea dreptate”.
Uneori, în timpul atelierelor mele, le cer participanţilor să îşi amintească un incident din copilărie în care ei au făcut ceva rău sau au fost acuzaţi că ar fi făcut ceva rău. Le cer să îşi amintească cât mai multe detalii în legătură cu incidentul: ce li s-a spus sau ce li s-a făcut de către adult şi ce consecinţe au suportat. Sunt mereu foarte uimit de cât de vii pot fi amintirile oamenilor, ca şi cum s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva săptămâni, şi nicidecum cu decenii în urmă. Acest exerciţiu este util pentru a înţelege cum este privită o pedeapsă din perspectiva unui copil, câtă suferinţă provoacă şi cât de puţine beneficii aduce. Sunt, totodată, uimit şi de cât de des poveştile participanţilor menţionează faptul că un profesor sau un părinte nu avea toate datele problemei, dar a concluzionat în mod eronat că ei făcuseră ceva rău, când de fapt nu era deloc aşa. Este o lecţie care merită învăţată, măcar pentru că nu ne dorim ca propriii copii să ajungă să povestească astfel de lucruri despre noi, cândva, la vreun atelier.
Vestea bună este că putem crea „un cerc virtuos” în locul celui vicios. Dacă nu avem dovezi concrete despre cele întâmplate, de ce să nu presupunem că există o explicaţie nevinovată pentru ce s-a întâmplat? Dacă ceea ce a părut un act deliberat de agresiune a fost doar un accident? Poate că ceea ce a părut a fi un furt nu a fost, de fapt. îi putem ajuta pe copii să-şi însuşească valori pozitive când ne comportăm ca şi cum ar fi deja motivaţi de acele valori. Astfel, ei vor ajunge să creadă în ce este mai bun în ei şi se vor ridica la înălţimea încrederii noastre în ei.
Cel mai evident caz în care este indicat să atribuim cel mai bun motiv posibil are de-a face cu imaturitatea. Comportamentele nepotrivite pot fi deseori explicate printr-o simplă lipsă de aptitudini şi de îndrumare, o dorinţă nevinovată de a explora, o neputinţă de a prevedea ce se întâmplă când iei un obiect şi faci ceva cu el. Când părinţii urlă la copil, aruncându-i întrebări retorice, mânioase, de tipul: „Cum poţi să faci una ca asta? Eşti bătut în cap?”, îmi imaginez copilul răspunzând: „Nu sunt bătut în cap, am doar trei ani’. În mod similar, deşi este posibil să vă fi săturat să ridicaţi linguriţa de pe jos pentru a mia oară, este important să conştientizaţi că un copil de un an o tot aruncă deoarece micuţii de această vârstă sunt încântaţi de acţiunea în sine – şi nu pentru că „testează limitele” sau vor sa o înnebunească pe mami. Doar pentru că acţiunile unui copil pot avea un efect negativ asupra voastră nu înseamnă că aceasta a fost şi intenţia copilului.
Aşadar, cum putem crea un cerc virtuos? Vă propun să luăm exemplul unui copil de cinci ani care a pus mâna pe o piatră, pârând că vrea să o arunce. „O educatoare care era prin preajmă i-a spus degajat: «Dă-mi puţin piatra», şi i-a arătat, punându-i piatra ia tâmplă, cum ar putea lovi pe altcineva în cap. După care i-a înapoiat piatra şi i-a spus: «Ţine-o cu grijă».” După ce a povestit aceasta întâmplare care avusese loc într-o grădiniţă din Japonia, Catherine Lewis, specialistă în educaţia timpurie, a afirmat că a fost surprinsă de faptul că educatoarea „nici nu i-a cerut copilului să pună piatra jos, nici nu a făcut vreo remarcă legată de eventualitatea aruncării ei de către copil”.
În schimb, educatoarea a presupus că problema era una de informare – copilul nu se gândise că piatra ar putea răni pe altcineva. Atitudinea educatoarei denotă presupunerea faptului că exista în copil o capacitate de a se controla: în definitiv, i-a înapoiat piatra. Dacă însă i-ar fi luat piatra sau l-ar fi pedepsit, copilul ar fi putut deduce că nu este o persoană de încredere şi că este incapabil să se controleze, iar pe viitor, frica de pedeapsă l-ar fi împiedicat să arunce cu pietre, şi nu faptul că ar putea răni pe cineva.
Lewis recunoaşte că „dacă băiatul ar fi fost un copil de 12 ani care chiar ar fi avut intenţia să rănească un coleg, iar cadrul didactic i-ar fi înapoiat piatra, băiatul l-ar fi putut lua pe adult de prost”. În mod similar, ar fi ridicol şi neautentic să-i spunem unui copil care a lovit pe altul cu răutate că probabil nu a vrut să facă rău. De aceea, motoul lui Noddings este de a presupune cel mai bun motiv posibil în concordanţă cu fapta. Există însă multiple situaţii când faptele nu ne sunt cunoscute, şi atunci ar trebui să funcţioneze prezumţia de nevinovăţie.
Din nou, acest sfat este cu atât mai important pentru copiii mici, ale căror comportamente aparent neadecvate se datorează de cele mai multe ori vârstei (caz în care prezumţia de nevinovăţie este justificată) şi a căror conştiinţă de sine este încă în formare (aşadar, presupunerile noastre pozitive sau negative îi afectează şi mai mult). Chiar şi în cazul copiilor mai mari, prima noastră reacţie nu ar trebui să fie învinovăţirea: „Trebuie să fi făcut tu ceva ce l-a înfuriat”. Ar fi mai indicat să fim compătimitori şi să încercăm să înţelegem de ce s-a comportat aşa.
Articol preluat din Parenting necondiţionat de ALFÍE KOHN .